Rezumat:
Jurnal de Bord – Goeleta în Blugi 23.12.2023
Sursa foto: pxhere.com
S-a terminat demult competiția SuperBlog. Goeleta e iar legată în Constanța, cine știe pentru câte luni sau ani. Dar sunt acasă. Unde e acasă? Undeva în București, în Berceni unde viața are două fețe ca să-l citez pe Cabral – ,,Ori îți place, ori te temi”.
De ce simt că aici e…acasă? Nu pentru că sunt proprietar, încă nu dețin o proprietate în București. Atunci, de ce spun acasă și nu casă? Pentru că acasă e acolo unde îți deschide ușa iubirea. Să explic. Să o luăm cu începutul! Cred că sunt ani de când n-am mai fost implicat într-o relație în adevăratul sens al cuvântului. Escapade de la singurătate sau tentative de tip ,,weekend emoțional” au mai fost.
Pe unele le-am oprit eu, altele s-au oprit de la sine, altele au spus stop, ca-n viață, riști, trăiești dar mai și pierzi. Dar senzația să fii cu cineva și să te simți acasă n-am mai avut-o de ani așa cum am spus. Asta până în noiembrie 2022 când, printr-o juxtapunere de factori intrinseci și extrinseci, voluntari și involuntari am intrat în dialog cu ea. Să-i spunem R.N. de la inițialele prenumelor ei.
La început totul a decurs liniar doar la nivel de dialog, ne-am sunat, ne-am scris pe whatapp, am povestit cu video, totul se lega la nivel de comunicare dar o întâlnire offline nu apărea la orizont. Nici eu și nici ea nu se grăbea. Dar s-a făcut decembrie și ne-am întâlnit clișeic la o cafea la mall. Bine, impropriu spus cafea. Un pahar de vin că era seară când ne-am întâlnit.
Sursa foto: https://owb.ro/
Tind să fac o precizare. Azi atât eu cât aproape și ea ne îndreptăm spre un punct când vom schimba prefixul. La mine se întâmplă azi, în timp ce scriu aceste rânduri. La ea nu pot să spun că m-ar ucide :))) Dar se vede și de la ea din buletin la orizont. Anyway, ce vreau să spun este că amândoi am trecut prin viață și am gustat din ghințura vieții amândoi. Dacă la unii viața le dă lămâi și fac cu ea limonadă, cu ghințura asta amară la gust precum moartea am făcut amândoi și micul-dejun, și cina până când ne-am dat seama amândoi că singurul lucru în viața asta care contează suntem noi și că n-are sens să mai purtăm conversații cu ființe imaginare la care să cerem ghidaj și ajutor.
Cred că tocmai faptul că știam amândoi ce e ghințura și ce gust are ne-a apropiat atât de repede și atât de intens. Am trecut printr-o căsnicie acum 10 ani, printr-o depresie acum 5 ani, prin atâtea stări și momente. Ea a trecut printr-un divorț, are un băiețel în urma acelei relații, a trecut prin toate formele de durere fizică și psihică cunoscute de om până când s-a ridicat din noroi și s-a construit de la zero în femeia fabuloasă care e azi.
Ce e și mai interesant este că amândoi, cu sufletele făcute franjuri n-am încetat să mai credem în iubire. Se spune că iubirea are mai multe tipuri de limbaj și din nou, și aici am găsit un punct comun – Chiar dacă suntem atât de diferiți, amândoi iubim în același mod. Pe scurt, după prima noastră întâlnire offline am descoperit din nou, după ani, ce înseamnă să te simți…acasă. Poate că pentru unii acasă arată așa, au un șemineu în living.
Poate la alții un colț de acasă arată așa, o canapea galbenă înconjurată de plante luxuriante ca într-o junglă din America de Sud sau Asia, cu tablouri cu animale exotice, dar la mine acasă arată așa.
O piesă de mobilier în living unde tronează televizorul, consola PS4 pentru cel mic și pentru ,,prietenul lui Bogdan”, adică subsemnatul, un covor pe care am vărsat vin în a doua sau a treia seară când eram cu ea, e un spațiu aparent normal, dar e atât de încărcat de clipe de iubire și emoții. Cartea mea cu poezii într-o antologie în colțul din stânga sus, alte cărți, o poză cu cel mic când era mic, mic, mic, un ceas, un buchet de flori dăruit pur și simplu pentru că o iubesc, alte poze, diplomele mele din trecutul tumultos din punct de vedere profesional, jucării, jocuri, un spațiu firesc.
Știu, recunosc, dacă ne-am fi întâlnit acum 20 de ani poate că nu reușeam să ne calibrăm așa de frumos. Poate am fi trecut unul pe lângă celălalt. Poate că nu eram genul ei, poate că ea nu era genul meu, sunt atât de mulți de ,,poate” dar totul e irelevant pentru că azi stăm amândoi în bucătărie pe laptop și căutăm pe FAVI.RO covoare pentru că vrem să schimbăm covorul din bucătărie. E mic, nu acoperă toată gresia și are ceva ani.
Azi stăm și râdem pentru că e ziua mea și ne aducem aminte de o zi de final de septembrie când am fost undeva în zona Romană și am testat în cadrul NOVA Festival o instalație imersivă cu ajutorul căreia am desenat amândoi.
N-am desenat cu mâinile, n-am desenat cu picioarele, n-am desenat cu buzele, ci pur și simplu ne-am sincronizat bătăile inimii și am desenat amândoi. Nu mă întrebați cum am făcut asta că nici noi nu știm și nici nu știu să vă explic. Știu doar că atunci când adorm cu ea în brațe mă simt acasă.
Când mă sărută mă întorc mereu acasă și când vin de la birou și îmi deschide ușa, mă simt acasă pentru că mă întâlnesc în fiecare zi cu iubirea datorită ei. Îi mulțumesc în fiecare clipă pentru timpul ei și o iubesc pentru asta, pentru tot. Gata, mă întorc la viața mea alături de ea! Alături de ea mă simt exact ca-n această melodie!
Până data viitoare, pe curând, pe orice rând!
Articol scris pentru SuperBlog 2023
