Am fost vineri la Noaptea Institutelor Culturale si pentru ca a fost vorba de o zi dedicata jocurilor de tip board games, ping/pong, XBOX play and stuff m-am gandit sa filmez ilustratiile interviului in tehnica role-playing games. Am jucat tenis de masa pana la extenuare dupa care am filmat in stilul unui erou drag mie din jocul Fallout. Enjoy the video!
P.S: DIB vine de la Daradan Ionel Bogdan:)
Raluca Vasile este din Galați și a studiat managementul la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din localitate. Se consideră o persoană puternică și ambițioasă cu planuri mari in viitor. Are o experiență de 7 ani în dans sportiv, iar când se află pe scenă se simte cea mai fericită. Dar povestea ei în rândurile ce urmează…
Reporter: Te_ai remarcat recent printre colegii tai de la universitate cu aptitudinile si calitatile tale de dansatoare. De cand si unde ai invatat sa dansezi?
Raluca: Abia acum au aflat colegii mei de facultate cum pot sa dansez prin intermediul internetului. Am invatat sa dansez de la varsta de 7 ani la diferite cluburi de dans sportiv
Reporter: Ce stiluri de dans iti plac si de ce?
Raluca: Îmi plac dansurile latino ritmate(salsa, samba, jive, cha cha) pentru ca sunt ritmate si ma reprezinta prin miscari dar si dansurile latino lente (rumba, paso doble), ultimele doua imi scot caracterul in evidenta.
Reporter: Ce muzica te inspira in mod special atunci cand te afli intr_un impas sau esti stresata?
Raluca: Ascult foarte mult muzica lenta, de obicei radio vocea sufletului…sunt melodiile care imi dicteaza starea si care imi aduc linistea interioara.
Reporter: Ai un model de dansatoare, de artist care iti e model si dupa care te ghidezi?
Raluca: Eu sunt modelul meu preferat dar printre asta o admir pe Elwira Duda dansatoarea Poloneza(sotia lui Mihai Petre) pe care am imbratisat-o de multe ori la concursuri.
Reporter: Ai participat pana acum la competitii de dans sportiv sau iti doresti o astfel de experienta pe viitor?
Raluca: Am participat la foarte multe competitii, pe viitor va deveni doar hobby.
Reporter: Un mesaj pentru tinerii care nu au curajul sa mearga la cursuri de dans. Cum ii convingi?
Raluca: Dansul e o arta si mai presus de atat o exprimare a tuturor sentimentelor pe care le traim in viata, aveti curajul sa va exprimati sentimentele in cea mai frumoasa arta! Galerie foto completă aici!
Pentru cei care încă n-au aflat, sâmbăta asta este dezlegare la mişcare. Eu am luat leapşa de la mentorul mişcărilor browniene pe două roţi şi tizul meu în aceeaşi măsură, BOGDAN ANTOHE. Tot el m-a îndemnat să-mi scot capul din carapacea job-urilor online şi offline şi să mai creez ceva aşa că m-am conformat, că doar un pui de blogger sunt şi eu şi am lăsat mintea la copt. Pe căldurile astea ideile s-au rumenit bine şi a ieşit o poveste de povestit, mai ales la fetele iubitoare de mişcare…Dar înainte să vă povestesc despre cea mai mare oră de sport în concepţia DIB (Dărădan Ionel Bogdan) trebuie un mic trailer ca la film, sau un teaser ca la virale…Iar eu încep cu un banc…Nu ştiu cât este de cunoscut sau de amuzant, dar eu am găsit în el o morală…
,,Doi bărbaţi bine, băutori de bere şi deţinători de burţi, pescari de meserie, îşi plănuiesc o partidă de prins peşte. Unul dintre ei nu ajunge, trebuia să ajungă la muncă sau ceva de genul şi la întoarcere îşi vede prietenul în curtea casei jucând de zor tenis cu Nalbandian. Şi tipul era asudat rău, deja pierduse jumătate din burtă şi tot juca. Şi juca bine că deja Nalbandian era nervos pentru că din gardul de lemn doar câteva uluci mai erau în picioare. Restul erau rupte din cauza loviturii de picior marca Nalbandian.
– Ce faci Vasile? Ce nu se vede, joc tenis.
-Dar de când joci tu tenis?
-Am păţit ceva. Am fost la pescuit, am prins peştişorul de aur şi mi-a zis să-i dau drumul şi că îmi îndeplineşte o dorinţă.
-Şi?
– I-am dat drumul, dar vezi că e surd.
-Adică?
-Du-te şi tu la baltă şi dacă îl prinzi ai grijă ce-i ceri…
A plecat amicul nostru la baltă, a aruncat undiţa, a prins peştişorul de aur şi i-a cerut asta ,,Vreau mult aur…”. Când a ajuns acasă, avea curtea răvăşită de o duzină de tauri. Supărat, s-a dus la Vasile, care încă juca tenis.
-Dar prieten eşti tu? I-am cerut mult aur şi mi-a dat mulţi tauri…Acum trebuie să muncesc, să mă fac văcar, să-i duc la păscut, să-i îngrijesc, nu o să mai am timp de meciuri la TV şi bere la pet.
-Dar ce, credeai că eu doream să fiu tare-n tenis….!!!?????
MORALA: Peştişorul nu era surd, era doar SMART Atletic.
Ce am vrut să spun cu acest banc, prelucrat desigur…Că lipsa de sport, de mişcare te transformă într-o halcă de carne şi atât. Recunosc că şi eu sunt în transformare. De când am ajuns în Capitală, alimentaţia, joburile sedentare şi mediul m-au făcut să mă rotunjesc. Dacă acum 15 ani eram printre campionii de atletism din Câmpulung Muscel, astăzi sunt doar o amintire….Dar nu despre asta vreau să scriu acum, nu vreau să întristez. Aşa că am să colorez din litere, idei şi cuvinte ora mea de sport….
Ora mea de sport începe în liceu, când chiuleam de la matematică să privesc colegi mai mari jucând tenis de masă. La Colegiul Dinicu Golescu din Câmpulung Muscel, prin 2000 când eram elev de liceu erau trei mese de tenis de masă din beton. Strâmbe, bătute de ploaie, vânt şi zăpadă, găurite ca autostrada A1, erau locul nostru de pelerinaj, mai ales că în spatele lor era un zid de cărămidă care ducea la Mănăstirea Negru Vodă. Acolo am învăţat prima oară să ţin în mână o paletă de tenis de masă. Îmi aduc şi acum aminte de parcă a fost ieri când am ţinut în mână un hârb de placaj, fără coadă, cu care am reuşit să fac carieră. Plasa era făcută din cărămizi, scoase din zidul mănăstirii, zid care a ajuns în patru ani de liceu să fie mai cariat decât dantura unui fumător înrăit. Directorul ne mai ameninţa, m-a prins de câteva ori, dar nebunia de mişcare, goană după faimă în liceu era mare. Dacă la început jucam cu tot felul de ,,cartoane,, cum se numeau pe atunci paletele de tenis fără adeziv, am reuşit să învăţ tehnica efectelor şi cel mai mult mi-a plăcut să joc 
în chinese style. Azi, după atâta timp, când am ocazia joc tenis până la epuizare. Ultima oară s-a întâmplat în complexul de la Sulina unde am jucat cu zeci de tineri basarabeni. Îmi place să trag cu reverul, să fac scheme pe colţuri, să îmi obosesc adversarul cu serve scurte şi lungi într-un interval obositor de scurt. Cel mai tare e senzaţia când joc cu fete. Chiar dacă totul e doar o ţăcăneală, e cool de tot să tragi mingi cu reverul…Băieţii înţeleg! Cea mai mare oră de sport aş vrea să fie un spaţiun în aer liber cu mese de beton, plase de cărămidă în amintirea zilelor de liceu…Îmi aduc şi acum aminte de tehnica înţepării mingilor cu un ac pentru a pierde din presiune şi pentru a rezista mai mult impactului multiplu cu zidul de cărămidă de pe masă. Nu pot să uit finalul glorios al mingilor de ping-pong când deveneau fumigene pe altarul sportului…Îmi e dor de sport, şi chiar dacă mai ies din când în când la o plimbare cu bicicleta, îmi lipseşte tenisul de masă, iar sâmbăta asta am de gând să RECUPEREZ TOT TIMPUL pierdut. Ne vedem acolo după ora 12:)
PROGRAMUL COMPLET AICI!
Experienta traita la limita dintre viata si moarte fusese pentru mine una revelatorie, descoperisem ca o cauza fundamentala a existentei celei de-a doua personalitati era singuratatea. Fusesem singur foarte mult timp, iar acest lucru imi afecta ratiunea corecta in relatie cu oamenii si cu mine insumi. Acele batai puternice in perete erau impulsurile din exterior ce ma conectara din nou cu realitatea, ce imi salvara viata. Mi-am recapatat suflul dupa efotul depus de a-mi tine respiratia, apoi am fugit in camera pentru a vedea ce provoca acele sunete. Ana statea in pozitie de sezut in camasa alba de noapte cu capul semi-plecat si cu mainile atarnandu-i pe langa corp lovindu-se barbar cu capul de zid. Era una din acele crize, era exact asa cum imi povestise, infiorator. Isi dadea ochii peste cap si gemea de durere la fiecare lovitura. Nu aveam voie sa o trezesc, doar sa incerc sa o calmez. Am indepartat-o de zid si am tinut-o strans in brate pentru a-i linistii pornirile, era precum o forma avansata de sevraj. S-a zbatut o vreme, apoi geamatul a disparut iar muschii mainilor nu se mai contractara… adormise. Mi-a fost frica si mai mult de cat atat, mi-a fost mila sa-i dau drumul din brate. Realizam cat de mult ma atasasem de ea, poate ma pripeam dar nu intalnisem pe nimeni care sa ma inteleaga precum o facea ea. Mi-am scurs apa din parul inca leoarca si cu coltul cearceafului, i-am curatat rana de pe frunte care sangera abundent. Am ramas imbratisati pana spre amiaza, cand soarele devenise insuportabil, mi-am lasat ca printre gene sa intre putin cate putin lumina pana ce am renuntat la ‘lupta’ si mi-am ridicat capul din perna. Ana nu mai era acolo. Unde plecase? Am adormit din nou? Ma aflam in patul meu ravasit. Am cautat coltul cearceafului imbibat de sange, nu era. M-am ridicat cu greu din pat, ma durea fiecare oscior si aveam ameteli. Am ajuns in sufragerie acolo unde Ana statea cu genunchii la piept si citea cuprinsa o carte. Observasem ca rana de pe fruntea ei se evaporase, parca nu ar fi fost niciodata acolo. Cand Ana remarca faptul ca stateam in tocul usii, sarii ca arsa de pe canapea si veni sa ma sprijine.
“Esti nebun?! Tu sti in ce stare erai acum cateva ore? Unde vrei sa te duci?” se rasti la mine ingrijorata. Desigur nu intelegeam o iota din ce se intampla.
“Acum cateva ore te-am gasit lovindu-te cu capul de perete in camera, am stat cu tine pana spre dimineata cand m-a doborat somnul” i-am raspuns eu convins de evenimentele ce le relatam. M-a privit cateva secunde mirata.
“Vino cu mine Rares.” si cu mana dreapta incolacita in jurul spatelui meu, m-a condus catre baie, in fata oglinzii. Pentru o secunda am avut instinctul de a ma ferii, imi era destul de frica sa ma privesc in oglinda dupa incidentul de azi dimineata. Dar nu doream sa par mai ciudat decat ma simteam in momentul acela asa ca m-am lasat privit.
“Uita-te bine si spune-mi ce vezi?” m-a intreba Ana privindu-ma bland. Nu puteam sa-mi cred ochilor. Rana era pe fruntea mea, un crater insangerat, aveam cearcane si slabisem ingrozitor.
“Azi noapte m-am trezit deoarece te-am auzit vorbind cu cineva, iar pana sa ajung in baie te-am vazut zbatandu-te cu capul la fundul cazii. Te-am scos de acolo apoi ai lesinat.”
“Apoi m-ai intins pe pat si m-ai sters pe frunte…” am continuat eu, privind fix oglinda.
“Da… de unde stiai?” se rascolii fata.
Nu stiam ce sa-i raspund, desigur urma sa-i spun tot ce se intampla cu mine, somnambulismul devenise doar o arma impotriva mea, totul fusese un vis interpretat de mine. Ma holbam la oglinda si incercam sa descifrez cu cat mai bine posibil mesajul scris de El, un mesaj scris cu rujul Anei, un mesaj pe care doar eu puteam sa-l inteleg.
“Nevinovatia ta va fi platita!
Sangele tau curge in favoarea lui,
Amandoi vrem razbunare…”
Mesajul nu fusese scris in van, poate ca acum nu inteleg, dar ceva imi spune ca voi intelege totul cat de curand.
BY Lungu Cosmin Andrei
Nu sunt un tip religios, ba mai deloc. Insa erau momente precum acestea, cand mintea mea cauta o calauza, cuiva caruia sa-i multumeasca sau cineva pe care sa-l dojeneasca. Eram singur si nimeni nu raspundea de faptele mele, nici macar eu.
Incep sa cred ca aparitia Anei de nicaieri si coincidenta bolnavicioasa in care ne aflam amandoi avea radacini divine. Singura alinare pentru mine era sa am grija de aceasta fiinta superba, pentru am sterge pacatele, urmele crimei lasate in mintea mea erau usturatoare si doar o fapta mareata ar putea curma suferinta.
Era aproape dimineata, imi plimbasem ochii in toate colturile camerei incercand sa raman treaz, incercand sa veghez asupra Anei care in ciuda actelor de violenta nocturna de care suferea, nu ezita sa-si plece capul in fata somnului. Cinci dimineata si nimic. Asteptarea ma innebunea. M-am ridicat si cu pasi marunti, m-am indreptat catre baie. Hotarasem ca un dus rece este tocmai ce imi trebuie pentru a ma tine treaz pana in zori si cu ocazia asta, sa mai omor timpul. Am dat drumul la apa si am urmarit cateva secunde cum se umple cada. Apoi am dat atentie chipului meu ravasit din oglinda. Aveam parul in toate directiile, ochii injectati si pielea alba. In ritmul asta voi devenii o leguma. Uitandu-ma fix in oglinda, reflexia mea se misca fara ca eu sa o stimulez. Eram din nou martorul unui fenomen paranormal pe care nu mi-l puteam explica. Reflexia imi vorbi:
“De ce-ai adus-o pe fata asta-n casa Rares? Nu ai constiinta destul de incarcata? Ma provoci?” imi vorbi reflexia mea incruntata, sprancenele contractandu-se intr-o grimasa hidoasa. Ma aflam din nou in postura unei duble personalitati, din nou eram nevoit sa-mi infrunt o latura care, aparent, imi punea viata in pericol.
“Am nevoie de ajutor..” i-am spus pe un ton soptit, prelungind momentul de liniste.
“Avem nevoie de ajutor, acum nu suntem singuri.” Am incercat sa-mi induplec jumatatea macabra ce-mi bantuia mintea.
“Tu ai nevoie de ajutor, eu nu am nevoie decat de tine Rares, doar impreuna ne putem razbuna.” mi-am urmarit buzele rostind totul pana la ultimul cuvant. Atat de diabolic, demonica este vocea din launtrul meu.
“Esti nociv!” am rabufnit inclestandu-mi mainile in jurul chiuvetei.
“Nociv spui? Am sa te invat ce inseamna consecintele cuvintelor tale!” acestea au fost ultimele cuvinte auzite inaintea terorii. Mi-am vazut corpul smucit intr-o secunda si capul cum se adanceste in cada plina cu apa, pana ce fruntea lovii puntea de fonta. Nu am fost constient nici inainte, avand in vedere ca vorbeam cu mine insumi in oglinda din baie, dar acea lovitura imi imprastie intreaga ratiune. Gandurile mele pluteau in acele momente, nu realizam ca ma aflam intr-un process de innec rapid si chinuitor. M-am zbatut. Mainile formau o priza pe marginea cazii incercand sa-mi extrag capul din ghearele innecului, dar nu puteam. Ceva mai puternic avea alte planuri pentru mine. Vedeam cum bulele de aer, ultimele mele suflari se risipeau… imi simteam plamanii goi, zbuciumul era zadarnic. Nu era prima data cand ‘jumatatea mea’ ma biruia in acest joc involburat, ce de cateva zile, il numeam viata. Imi acceptasem destinul… ma lasasem prada mie, propriei minti bolnave, urma sa ma sinucid, ma aflam pe pragul dinaintea portii raiului, eram imbiat de valsul ingerilor cu mantie alb galbuie, pluteam… probabil, dadusem ochii peste cap. Vorbesc de acele momente fundamentale dinaintea mortii, acele secunde in care lasi destinul sa-ti aleaga calea si nu te mai zbati zadarnic, simti ca nu mai depinde de tine, ci de puterea divina spre care ai tai batrani de indemnasera sa pasesti de mic, de mic copil…
O mana scaparand raze insorite imi impinse figura scaldand totul intr-o baie de lumina, fie el raiul, fie el iadul. M-am trezit din nou la fundul cazii. Simteam stransoarea mai usoara… moartea mai avea de asteptat, eram inca in viata. Simteam cum prin vene imi curge sange nou, viata din nou! Am strans din dinti si mi-am smuls teasta din ghearele aceluiasi destin al asfixierii precum si draga mea batrana suferise. Dovedisem din nou, ca eram stapan al propriilor ganduri, ca timpul nu-mi venise si imi era inca strain. Acea gura de aer inspirata dupa ‘eliberare’, a fost divina, mi-am rezervat cateva momente ingenuncheat in fata cazii pentru a-mi recupera linistea.
Auzeam lovituri zdravene in perete dinspre camera unde dormea Ana. Erau lovituri de pumni, lovituri ce ma speriau, ma inspaimantau.
Nu mai sunt singur si nu mai imi este teama. Rares ma numesc si dragostea imi este in pericol… ma cheama.
By Lungu Cosmin Andrei
