În acest week-end am ajuns şi eu în ,,trenul creaţiei” sau ,,trenul creator”…Am avut şansa să-l cunosc offline şi LIVE pe Răzvan Ţupa şi să mă reîntâlnesc cu ,,Guru” din spatele acestor întâlniri Ciprian Burcovschi. Întâlnirea de la Poeticile IDC a fost plină de provocări…Dacă am făcut față provocărilor vă las aici câteva din monstrele alter-ego-ului meu de poet rătăcit printre cuvinte…
CAPTIV IN ZONA CREPUSCULARĂ
La job, banal şi sinistru
,,Nu mai visa, nu mai visa?”
Printre ştiri fără cap, fără idei
,,Nimeni nu te vrea fericit,”
N-am timp pentru alter- Ego-ul din mine
,,Toţi care îţi zâmbesc sunt falşi”
Mă caut de sens în subconştient
,,Te crezi la birou, te vezi în vârf,,
Mă simt ca un metro fără punct
,,Dar eşti doar o clipă fără punct,,
Gol şi fără Realitate
,,Doar o sclipire de subconştient,,
Rătăcit pe un peron de sticlă
,,Decolorată şi codată R.E.M,,
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
SEMN DIN CER
Ne naştem ca să nu mai fim,
Trăim şi ne temem de noi, dar
copii fiind, suntem priviţi ca îngeri…
Bunicii ne apucă de obraji şi ne sărută,
Oamenii ne lipsesc în poze imaginare ca să fim ca ,,mama,, sau ca ,,tata,,
Suntem duşi de mână la Înviere,
Şi stăm la cozi pentru un dumicat de pâine…
Anii trec, acum suntem doar noi
Fugim de biserică şi cozi
și râdem sau desenăm tablouri
când privim la râuri de ,,cuvioşi”…
Unde mai sunt îngerii din noi???
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––
PRIZONIER LIBER AL REALITATII
Ziua Domnului, numită
În folclor sau zi de odihnă cum o știm cu toții
Pentru un jurnalist ca mine doar o zi LIBERĂ…
M-am bucurat ca un copil care descoperă
ciocolata în clipa în care am aflat că am timp de mine și lenea mea…
Pentru 24 de ore relativ măsurabile în unități crude de ireale
Mi-am propus să-mi aloc mie timp și viciilor mele: un pahar de somn
și o bere la sticlă lângă pat…
Norocos cum sunt, lângă mine e și o ea
Blondă, din orașul meu natal,
Cu nume de floare, ușor ofilită după noaptea trecută…
Răvășită, șifonată dar toată un zâmbet…
Mi-am propus ca pentru azi să sting impulsul de a aprinde televizorul,
Eliza Marciana Chirilă, la 20 de ani, este studentă Drept, Anul II, la Universitatea Româno- Americană din Bucureşti. Membră a Clubului Studenților din Universitatea Româno- Americană (CS-URA) și vice-președinte pentru Facultatea de Drept în CS-URA, Eliza face parte şi din Uniunea Națională a Studenţilor din România (USR), ca director național scriere de proiecte. În plus, Eliza are o experienţă bogată ca trainer şi voluntar în cadrul unor proiecte naţionale şi se mândreşte şi cu titlul de cel mai bun debater în cadrul Concursului Dezbate România 2011. Dar motivul pentru care Eliza a acceptat interviul nostru este altul. Eliza este project manager al proiectului Modele pentru TINEri, ediţia a-III-a. Motto: Lasă-te inspirat de poveștile invitaților!…
REPORTER: Ce înseamnă proiectul „Modele pentru TINEri” şi de ce la Universitatea Româno-Americană?
Eliza:Proiectul constă într-o serie de conferinţe care aduc împreună tineri studenţi si liceeni, aflaţi la început de drum şi profesionişti reputaţi din varii domenii. Conferinţele „Modele pentru TINEri” sunt un proiect al Clubului Studenţilor din Universitatea Româno-Americană care îşi propune să ajute tânăra generaţie să-şi descopere talentele, pasiunile şi motivaţiile personale. Acest lucru se realizează prin întâlniri între tinerii studenţi şi oameni cu performanţe excepţionale din diferite domenii de activitate. Detalii despre primele ediții, parteneri și invitați găsești aici: http://www.facebook.com/modelepentrutineri/photos_albums?ref=hl
Misiune
Misiunea proiectului „Modele pentru TINEri” este să contribuie la o lume populată cu oameni care îşi cunosc talentele, fac ceea ce le place şi trăiesc în congruenţă cu valorile şi motivaţiile lor personale.
Universitatea Româno- Americană găzduiește aceste evenimente deoarece este principalul susținător al CS-URA și este un partener puternic ce a crezut mereu în studenții săi, i-a ajutat și i-a promovat!
REPORTE: Care este mesajul tău pentru tineri
Eliza: Aveti curaj! Acum este momentul nostru sa indraznim! Acum este momentul nostru sa reusim! Avem nevoie de modele adevarate, avem nevoie de mentori, dar cel mai important lucru de care avem nevoie este curajul si inspiratia. De aceea va astept cu mare drag la evenimentul din 7 Noiembrie, sa ne lasam inspirati de povestile invitatilor si sa gasim in noi scanteia care sa ne inalte in cel mai inalt zbor! Acum, nici macar cerul nu mai este limita, daca noi ne dorim sa cladim din viata noastra o poveste de succes!
Din frame 2, povestea se complica prin simplificare…
FRAME 2…
Unde eşti copilărie, tu şi inocenţa ta necoaptă,
Unde te ascunzi de mine, de par şi acum un tont,
Îmi strig uneori în vis, când tu dormi în alt ungher,
Îţi strig numele şi trist,
Mă afund în aşternut şi…eter…
Am revenit aşa cum am promis. După incursiunea în prima zi de grădiniţă, detalii aici, revin în lumea prezentă prin puterea subconştientului…Dar înainte de asta trebuie să aduc în lumină câteva personaje ,,cheie,, de care ne vom mai lovi pe parcursul acestor randuri si a caror prezenta nu era programata acum, dar jocul ,,bilelor,, de biliard nu poate fi calculat asa cum pot calcula mutarile intr-un meci de şah. Nu o să sparg acum bariera de pe acele personaje şi nu voi divulga momentan mai mult decât este cazul dar incidentele din ultima perioada mă determină să fac o incursiune în anosta lume a prezentului…M, că despre acest personaj este vorba va apărea în viaţa mea undeva în liceu şi va reapărea în viaţa mea undeva mai târziu cu o lovitură mult mai puternică…A înseamnat ceva şi undeva poate mai înseamnă…Nu despre reminiscenţe vreau să vorbesc acum ci despre faptul că, dacă aşa cum bilele pe masa de biliard sunt pline de culoare sau riguros trasate de linii, tot aşa sunt şi personalităţile creionate şi stigmatizate pe sufletul nostru, pe mintea noastra…Nu inteleg de ce ,,M,, nu intelege ca activitatea de a scrie e un hobby ca si pescuitul sau mersul pe role…Diferenta este ca a scrie nu e doar o activitate ,,extra-curiculara,, e o partea din fiinta ta, asa cum membrele fac parte din corpul tau…Nu pot renunta la scris cum nu pot renunta de buna voie la un braţ…O bila colorata nu se va transforma intr-o bila sparta…De ce unii oameni nu pot intelege ca OAMENII NU SE SCHIMBA…Oamenii se transforma pentru iubiti,iubite, logodnice, sot-sotii sau raman cum sunt dar NU SE SCHIMBA. Cand spun ca se transforma spun asta ca pe o metamorfozare. Nu e neaparat un proces rau sau bun dar e un PROCES…Cand te transformi devii din ceva in altceva…Poate ca te cheama la fel, poate ca ai aceeasi culoare a ochilor, asta daca nu porti lentile de contact, poate ca iti pastrezi si aceeasi culoare a parului dar tu din rocker de exemplu daca ajungi manelist e o TRANSFORMARE nu e o schimbare. Daca din barbat rebel care iubeste muntele ajungi manager si conduci un AUDI e TRANSFORMARE nu e schimbare. Schimbare inseamna sa schimbi un tricou verde cu unul negru, sau o pereche de blugi cu o alta pereche de blugi…De ce trebuie sa fim unii dintre noi atat de rigurosi cu regulile si sa respingem ceea ce nu intelegem? Mai grav este faptul ca de multe ori, asa zise bilele riguros trasate cu linii vorbesc despre celelalte bile ca fiind ,,PENIBILE,, …Ce e penibil in arta? În literatură? În poezie? În teatru? Putem asocia un termen ce tine de cultul civic de un domeniu fara limite? Cand un pusti de 17 ani se filmeaza in sala de curs cand ramane gol-pusca si pune filmuletzul pe youtube este intr-adevar un gest penibil…Dar daca vorbim despre un film in care tratam degradarea tinerei generatii si aratam astfel de cadre putem vorbi de acel film ca fiind PENIBIL?…Ce e penibil? Putem vorbi de o poezie cu adjective gen: ne place, nu ne place, ne emotioneaza, ne enerveaza, ne da o EMOTIE…A FI PENIBIL nu e o emotie e un act cocgnitiv raportat la societate…Un roman, o poezie, o piesa de teatru NU POATE FI PENIBILA pentru ca nu face parte din registru…Avem opere literare anticalofile, poezii dadaiste, imprecaţii, piese de teatru absurde…DAR NU PENIBILE…Acestea fiind spuse…ma voi deplasa prin OGLINDA mintii undeva prin anii dinainte de Revolutia de la 1989….
– Ce faci? Aşa a sunat întrebarea mea timidă când am văzut-o pe ea…O chema Corina…Avea părul negru şi ochii verzi…cred…Amintirea ei e palidă în lumina acestei oglinzi îmbătrânite de vreme şi timp…M-am uitat la ea, m-am aşezat în faţa ei şi am vrut să îmi împart pacheţul cu parizer din timpul lui Ceaşcă…A refuzat politicos, aşa cum poate refuza o fetiţă de 4 ani cu un radical NU dar mi-a zâmbit aşa, ca un copil iar eu am roşit…aşa…ca un trandafir…
M-am făcut mai mărişor, am înregistrat pentru părinţii mei pe magnetofon câteva piese precum …Unde este Carolina,, şi ,,Sus in deal e o casa,, plus poezia ,,Zdreanta,, între timp a apărut pe lume adusă de Barză şi surioara mea mai mică, Alexandra, alias Aliţa, alias Sandi Belle, alias răsfăţata familiei cu ochii ei verzi de smarald…Şi dacă tot ne apropiem de pasul spre şcoală nu pot trece mai departe fără să descriu un tablou muscelean din timpul serbării de final de grădiniţă…În acel an, că dacă tot e ziua mea pe 23 decembrie, Moş Gerilă de atunci, (Pe timpul lui Ceaşcă nu era Moş Crăciun) mi-a adus un Piticot şi m-am jucat cu surioara mea Georgiana…Surioara mea a trecut prin multe pe lânga mine…Când era mai mică încercam să-i fur biberonul cu lapte pentru că oricum unei fete nu-i trebuie foarte mult la acea vârstă…credeam eu…Ceea ce e şi mai spectaculos e modul în care părinţii mei, şi le mulţumesc din tot sufletul şi le sunt recunoscători descopereau la timp şi nu o lăsau nemâncată…În plus, Georgiana, ca să se facă mare, când era mică mânca numai în braţe la tati şi doar cu ochii pe jucării, pe magneţi de frigider, pe desene…Poate de asta şi-a dezvoltat astăzi spiritul artistic şi din mâinile ei apar tot felul de creaţii de la cercei din pastă modelatoare la quiling şi goblenuri…Tot ea făcea când era mică hăinuţe pentru păpuşi…Dar să facem poza…
-Haideţi, uitaţi-vă aici! Ne spunea fotograful…Eu eram mândru că aveam cravată de pionier roşie şi în spatele meu era o dulceaţă de şoimiţă a patriei, o elevă de clasa I sau mai mare…Lângă mine era Georgiana într-o uniformă portocalie cu aceeaşi cravată roşie şi rochiţă albastră şi…un ghemotoc, cu fes cu ciucuri…Era surioara mea mai mică pe care tati, cu grija lui, o ţinea de o mânuţă iar noi o încurajam să zâmbească la aparat…Până la urmă poza a ieşit iar eu , cu ochii pe cer mă uitam cu emoţie la nori şi mă visam astronaut, blocat probabil pe retină pe o imagine dintr-un almanah din 1989…Dar din acel august lucrurile nu au mai fost la fel…Părinţii m-au ţinut un an acasă aşa că am ajuns în clasa întâi la şapte ani şi jumătate…Diferenţa nu a fost anul peste, ci cum a trecut acel an peste…Decembrie 1989…Dar asta în rândurile care vin…Deocamdată să mai rămânem puţin în copilăria din perioada lui Ceaşcă cu o piesă celebră…
SCENA LIPITA SI DEZLIPITA DIN NIMIC INVELIT IN NEANT INERT SI VIDAT…CAPITOLUL I
FRAME 1…
Dar eu, nimic fiind, tot ce am, am in mine
Aveti grija cum priviti in adancul vostru
Caci visele voastre se sfarama
Iar daca le calcati in picioare
Va treziti in realitate si…doare
Dupa zeci de mii de clipe care au durat mai putin de o secunda empiric de relativa ajung in sfarsit la capitolul 1 al Romanului pe care vreau sa il scriu pana la 30 de ani – Confesiuni spre mine. Astăzi am avut o epifanie la adresa karmei şi a legilor fizicii din viaţă. Auzim cu toţii de chimie, de atomi, de molecule, dar eu cred că viaţa e ca un joc de biliard sau snooker pentru cei mai norocoşi dintre noi cărora viaţa le dă şi a doua, sau a noua şansă. La mine cred că viaţa a fost un joc de biliard şi snooker în acelaşi timp. Să explic. În viaţă de multe ori trăim clipe contextualizate în scene precum apartament, la bucătărie cu familia, sala de curs, examen, trotuar, staţia de autobuz, ringul de dans…etc…În aceste tablouri apar oameni, persoane pe care le ştim by default gen: fraţi, părinţi, bunici, rude, dar apar şi new entry precum prieteni, iubiţi, iubite, şefi, colegi…Toţi suntem precum bilele pe o masă uriaşă de biliar sau snooker şi totul ţine de cum reacţionăm, de cum ne mişcăm pe această tablă. În rândurile ce vor veni tocmai despre aceste ,,ciocniri,, voi vorbi. Despre cât de adânci sunt, cât de spontane, cum interacţionează ele şi cum schimbă schema bilelor pe tabla de joc. De exemplu cunoşti o fată, trăieşti cu ea o poveste de iubire, prima ciocnire. Dacă despărţirea de ea vine după un an, se produce o deviere, iar ea se va ciocni de altă ,,bilă,, .Dacă ea se desparte de tine după o săptămână, tu te ciocneşti de altă ,,bilă”. Totul e relativ in jurul nostru. Totul e haotic in relatiile noastre. Modul in care decidem acum influenteaza miscarea noastra si a celorlalte bile de aici pana cand vom disparea in ,,gaurile negre,, ale Karmei. M-am gandit la asta pentru ca stiti si voi ca la snooker, o ciocnire dintre o bila colorata si bila de joc se reia dupa o serie de reguli. Mai exact, si in viata te poti ciocni acum de o persoana iar dupa ani sa te ciocnesti din nou de ea, ca un fel de o noua sansa…sau nu…Dar sa intram in actiune…Pana acum doar am aruncat culorile, hartiile, discurile, tastele, bitii si terabitii in joc…Sa trecem la poveste, la actiune…
,,Eu sunt eu. Am făcut ochi şi am apărut pe lume undeva prin Decembrie…sau cum spunea Bacovia…Te uită cum ninge decembre…Poate de asta am fost si sunt un romantic incurabil. Sau poate pentru ca mama mea, scumpa mea mama a fost sensibila si romantica. Poate pentru ca si tatal meu a fost sensibil si romantic…Si de bunica nu mai zic care a avut o fata si trei baieti. Si mama mea a avut un baiat, pe mine si doua fete…Poate ca Dumnezeu asa a inceput sa deseneze viata mea…Sunt fericit ca sunt cum sunt…Romantic, sensibil, emotiv…Sau cel putin eram…Cum se spune…Toti copiii cand sunt mici sunt frumosi pentru ca sunt puri, sunt ca niste ingerasi…Nu imi aduc aminte fireste momentul nasterii mele, dar mama mea mi-a povestit ceva pe cand aveam doi ani…M-a dus la strabunicul meu, undeva in comuna Rucar, strabunic din partea bunicului meu, pentru ca bunica s-a nascut in Ramnicu Valcea intr-o familie cu multi frati si acesta i-a spus…
TILI, băiatul ăsta o să facă cât tot neamul Pâtea şi Dărădan…Şi aceste gânduri am încercat să le duc la lumină în fiecare moment al vieţii mele….Am ajuns să fac Jurnalism, să scriu cărţi, poezii, să joc teatru, să apar în reclame, să fiu actor figurant în filmele lui Sergiu Nicolaescu, să fiu invitat la emisiuni, să fiu iubit din tot sufletul, detestat, urât, invidiat, abandonat, ca în viaţă…În viaţa asta am plâns la filme, la cărţi, am plâns iubind, am râs iubind, am râs, am invidiat, am vorbit, am ocărât, am fost OM, cu defecte şi calităţi, cu clipe şi ore, şi ani şi…Şi povestea continuă…”
,,Prima zi de grădiniţă…Am emoţii…Şi eu şi surioara mea vom face contact cu Lumea Nouă aşa cum şi Columb a descoperit America la sfârşitul secolului XIV…” Cam asa suna gandul meu…bineinteles ca l-am alertat putin cu informatii din inside-ul prezent pentru coloratura…Dar ideea s-a pastrat de nou, de insolit, de surpriza…
– Buna ziua copii. Eu sunt doamna educatoare Marilena. De astazi de la grupa mica pana cand veti fi mari la grupa mare voi fi a doua voastra mamica…
,,Nu o doream ca mămică. O doream pe mămica mea. Cred că şi surioara mea Georgiana era la fel de speriată…”
-Pentru astăzi vreau să văd ce ştiţi să desenaţi…Ce vă aduceţi aminte despre casa voastră…
,,Aveam patru ani când m-a dat mami la grădiniţă. Ştiam să scriu cu litere de tipar şi desenam de zori acasă. În plus, mic fiind, mama când pleca la muncă şi până ajungea şi tati din schimb mă lăsa lângă un maldăr de cărţi şi reviste, iar eu, ca să fiu cuminte şi liniştit le rupeam…Dacă mă gândesc acum cred că făceam asta pentru că ştiam undeva în subconştientul meu, acolo unde lichidul din mine avea o memorie structurată precum apa, că voi lucra în presa scrisă, că voi fi jurnalist şi rupeam toate acele ziare şi reviste comuniste pentru că ştiam că eu voi schimba ceva în presă…Ideea e că pe atunci cântam la magnetofon când mă aşeza tatăl meu şi mă uitam la televizor…Poate de asta am desenat ce am desenat…”
-Bravo Bogdan…Vrei să le explici colegilor tăi ce ai desenat…L-am desenat pe Silviu Brucan când dă un interviu…
Atunci educatoarea a rămas mască…Într-adevăr eu desenasem un om chel care ţinea un microfon şi lucra la TVR…Îmi pare rău că nu am păstrat acel desen…Ştiu că educatoarea mea l-a arătat unei persoane dar povestea a rămas…Poate de atunci undeva era scris că voi lucra în televiziune…Mai mult, până la şase ani, când mă duceam la bunici, îl imitam pe Ceauşescu iar surioara mea aplauda şi făcea pe Elena Ceauşescu…Dar aventura mea la grădiniţă nu s-a limitat aici…La grădiniţă am cunoscut pentru prima oară fiorul unui zâmbet feminim…dar povestea în rândurile viitoare…
Au trecut ani, discutam in van. Sunt plictisit, sictirit, dezgustat si astept un semn cat de mic, aminteste-mi cat de mult ma urasti, te rog aminteste-mi. Nopti intregi trudesc sa-ti fac pe plac, ma obligi, ma ameninti cu pierzania si nu incetezi sa ma umilesti. Sunt dezamagit. Cati ca mine vei mai calca in picioare pana ce iti vei atinge scopul, cati? Daca ti cont, ia in seama ca mai sunt ca mine, ne intalnim des la cafea si ne destainuim unul altuia, victime sigure incarcerate fara scapare. Printre zabrelele coltilor tai, urlam, zbieram si nimic. Cunosti multi, dar si eu contez, exist si tind sa simt asta cu toata fiinta apeland la cei ca mine, noi a caror suflete inca asteapta o permisie. Obisnuiam sa iubesc, dar m-ai facut sa uit. Obisnuiam sa zambesc, acum figura-mi cenusie innabuse orice desfatare umana. Sunt rece si nu incetez sa traversez cinic fiecare clipa in culori. Obisnuiam sa sfaram paine randunicilor dimineata la cafea, acum, pana si ele isi feresc ciocul de ce las in urma mea. Nu mai sunt un exemplu, doar umbra unei umbre ce o vezi furisandu-se dupa pereti inalti, ridicati tot de tine. Cat crezi ca pot duce pe aceste doua membre ostenite sclave poftelor tale. Satul imi este numele de botez, poate ca asta este finalul, ne cunoastem de mult, dar amandoi stiam sfarsitul inca de dinainte sa se intample. M-ai tinut departe de familie, prieteni doar de lichior nu, imi sopteai sa inghit pana si ultima picatura doar de va palii durerea pe care tot tu mi-o provocai. Vei sapa singur gropile altora ca mine, eu merg mai departe, radacinile nu inceteaza sa ma cheme, poate ca dupa atatia ani ceva din ramasitele mele vor face diferenta. Am tras draperiile, am luat ceainicul de pe foc, am strans rufele de pe sarma, doar stii cat il enerveaza pe administrator, ti-am facut patul si am lasat banii de chirie pe masa, in bucatarie, ca in fiecare Marti a lunii. Plecat m-am vrut, asa ca, sa ne auzim cu bine.
Scrisoare catre “Societate” de Lungu Cosmin Andrei
CAPTIV IN ZONA CREPUSCULARĂ
SEMN DIN CER
PRIZONIER LIBER AL REALITATII
