Într-un moment de creaţie la Cafeneaua Van Gogh alături de Ciprian Burcovschi şi scriitoarea romano-americană Monica Ramirez. Pentru detalii şi alte galerii foto puteţi accesa şi linkul de aici.
Ceea ce vreau eu să spun sunt câteva lucruri despre atmosferă, despre ideile incubate de Ciprian şi Monica. Cafeneaua chiar te inspiră spre creaţie. Cele două oglinzi diametral opuse te cufundă în neant, în infinit, lumina reflectându-se în cercuri nesfârşite de catharsis.
Ciprian este un vizionar, un fel de cercetaş al rândurilor încărcate de esenţă. Aşa cum cercetaşii americani au curajul să pătrundă primii în păduri, să ajute animale rănite sau turişti rătăciţi, Ciprian încearcă să păşească şi să tragă după el oameni spre cultură, 
spre obiceiuri banale precum scrisul de nuvele sau expunerea de versuri. Doar trăim vremuri în care totul se rezumă la TV şi la colecţiile în pungă Adevărul sau Jurnalul Naţional, pentru că mai nou cărţile sunt cumpărate pentru colecţie nu pentru lectură, ca şi când ar fi farfurii de porţelan sau linguriţe de aramă.
Monica Ramirez m-a impresionat prin francheţea şi prin dorinţa de a scoate artistul român din cutia românească. Este foarte talentată ca scriitoare, are zeci de cărţi la activ, multe vândute în milioane de exemplare în America, cu o dorinţă de cunoaştere a tinerelor condeie din România.
Singura idee cu care nu am rezonat a fost aceea de a scrie pentru public. Eu cred că esenţial nu este să scrii pentru publicul pe care îl ai ci să scrii pentru a educa publicul pe care îl ai. Pe principiul că nu e mereu acelaşi lucru interesul public cu interesul publicului.
Dar vă las în voia imaginilor şi a imaginaţiei…
