Am văzut la Teatrul in Culise spectacolul #Privesteînapoicumânie și e un spectacol greu de digerat emoțional. Un spectacol cu teatru în teatru cu momente de teatru, cu plot-twist-uri precum un thriller psihologic, un spectacol cu elemente de tip „Butterfly Effect”, un spectacol crud, complicat și complex precum e viața, care lovește peste față mascarada și superficialitatea din diferite producții de cinema și nu numai unde totul se petrece liniar, sec și fără surprize.
➡ Uneori trăim doar ca să spunem – #LaRevedere
Înainte de a vorbi de spectacol țin să las aici acest text care se potrivește la milimetru cu ceea ce urmează
‘Life is a fairly well-written play, except for the third act” – Tennessee Williams2
Pentru că acest spectacol, deși intuiești și simți când se apropie finalul, parcă îți mai dorești timp ca să mai cauți întrebări.
E acel gen de spectacol precum bucla lui Moebus, cu personaje care trăiesc în oglindă de la minus infinit la plus infinit tot felul de emoții și trăiri.
- Oare de câte începuturi avem nevoie în iubire ca să înțelegem că merităm un final fericit?
- Sau câte finaluri trebuie să rupă cu durere din noi ca să merităm un nou început?
- Când e greșit să iubești? Și dacă e greșit să iubești pe cineva când știi că rănești altă persoană, cât de logice sau de umane mai sunt sentimentele de iubire?
- Cât de rațională poate fi fericirea? Sau cât de iraționale pot fi emoțiile de iubire?
- Oare câtă singurătate putem îndura și înțelege ca să descoperim că nu are sens această existență?
- Sau câte traume putem suporta într-o relație toxică ca să înțelegem că singurătatea e singura salvare?
Pentru că asta face acest spectacol. Deschide în tine întrebări ca și când ai sta sub un jet de ploaie acidă și fiecare picătură e o altă întrebare care sapă adânc până la sânge. Câteva momente așa cum îmi aduc aminte înainte de a vorbi puțin de personaje. Pe fundalul unor piese interpretate de Elvis, am aflat că „Emoțiile sunt ceea ce sunt și dacă apar și le simți, nu le poți explica și nu poți lupta cu ele pentru că e o bătălie pierdută” sau că „Uneori trăim doar ca să spunem La Revedere” sau că în viață „Așa cum iubim oameni nepotriviți mai mor și oameni nepotriviți”
Alex Vlad cred că trăiește pe scenă unul dintre cele mai complexe roluri dintre toate pe care le-am văzut. Pentru că dacă în piese precum #Aeroport sau #ClinicaSinucigasilor are un personaj pe care îl trăiește din toate unghiurile, aici e mai mult.
Pentru că în acest spectacol e și tată, e și boem, e și toxic, și misogin, și soț fidel și soț infidel, un personaj măcinat de gânduri și trăiri, de emoții grotești și firești, de porniri animalice și romantice, Alex e o enciclopedie vie a tuturor bărbaților care au înșelat sau care au fost părăsiți, a bărbaților grobieni și romantici, e un tot. Și ca acest Tot să fie absolut, mai are un rol invizibil, pentru că tot el a regizat spectacolul.
Diana Dănilă m-a surprins cu rolul ei. Am văzut-o în două spectacole unde a avut roluri liniare dar aici s-a întrecut pe sine. De la agonie la extaz, de la dispreț la erotism, de la indiferență la iubire până la sacrifiu, Diana trece atât de puternic și intens prin atâtea stări.
Ioana Nichita are și ea o prezență grea pe scenă pentru că NU joacă doar un personaj. Și în momentele ei de agonie și suferință simți acea vibrație până în ultimul ungher de scenă. Și energia cu care trăiește una dintre cele mai mari drame ale unei femei, aceea de a pierde un copil nenăscut te șochează până la măduvă, tremuri cu toată ființa ta.
Pentru că în numele iubirii și din iubire facem atâtea lucruri frumoase dar și lucruri odioase și abominabile totodată.
Pentru că ăsta e triggerul speciei umane. IDEEA de a trăi, a căuta, a simți, a înțelege iubirea e Darul dar și Blestemul speciei umane. #atât
Cum am spus la început, e un spectacol greu de digerat emoțional. Felicitări tuturor actorilor, Felicitări #AlexVlad pentru regie. Spectacolul se mai joaca pe 30 septembrie. Faceți rezervare din timp.
Sursa foto: Teatrul in Culise
