Atelier de Idei, Idei cu emotii, Tineri

Teatrul in Culise: Inferno – Si daca iadul e ascuns in tine, in mintea ta?

Spread the love

Spectacolul Inferno regizat de Ionuț Iftimiciuc trebuie văzut de cel puțin trei ori în decurs de maxim 3 luni. Să explic. Prima oară îl vezi pentru că va fi o experiență inedită și extrem de profundă pe care o poți trăi la teatru.

A doua oară ca să încerci să înțelegi existențialismul lui Satre pentru că tot spectacolul e bazat pe ideea centrală că Infernul e în noi, in mintea noastră, ascuns în conștient și subconștient, în ADN și e atât de adânc încât ajungi să simți neputința de a scăpa de judecata celorlalți ca cel mai mare chin sisific.

➡ Sinopsis spectacolul Inferno

Toate problemele umanității provin din incapacitatea unui om de a sta singur intr-o cameră fără să vorbească.

(Blaise Pascal)

La finalul vieții, trei suflete rătăcite se întâlnesc în infern. Deși la o simplă privire par niște oameni obișnuiți, timpul petrecut împreună în captivitate îi determină să își dezvăluie cele mai ascunse și întunecate secrete. Atunci se dezlănțuie și conflictul – cei trei încep să se judece între ei și să-și reproșeze greșelile din timpul vieții.

Eroi sau martiri, victime sau asupritori, indiferent de tabăra în care se află atunci când trăiesc, oamenii nu sunt fără de păcat. Suntem exact ceea ce încercăm să fim, o sumă a deciziilor pe care le luăm în timpul vieții. Iar finalul vine prea devreme sau prea târziu, numai pentru a trage o linie pentru a face adunarea. Tu la finalul vieții crezi că ieși pe plus sau pe minus?

Bazat pe ideea centrală a existențialismului lui Sartre, spectacolul Inferno îți oferă o viziune diferită asupra vieții de după moarte: neputința de a scăpa de judecata celorlalți pare a fi în viziunea filosofului cea mai îngrozitoare tortură.

➡ Pentru că nimic nu e mai grotesc, mai terifiant decât un suflet chinuit de propria minte

Ca să surprind și mai clar ideea, câteva frânturi din piesă atât cât m-a ajutat memoria:

NU mai suport tortura asta a mintii, această umbră, această himeră care te chinuie doar un pic cât să simți puțină durere. Mai bine 1000 de cuie și butoaie cu zmoală decât acest infern. Pentru că Infernul nu sunt flăcările sau smoala, sunt… ceilalți

Piesă te face să înțelegi cât de întunecate sunt coridoarele minții și cât de intensă e această tortură. Eu cred că Mitul lui Sisif este alegoria perfectă a torturii intrinseci din mintea noastră, când zi de zi încercăm să scăpăm de remușcări, de vină, de regrete și a doua zi o luăm de la capăt în alienare.

Pentru că dacă nu ești capabil să te ierți singur, te vei tortura în solitudine pentru eternitate.

Nu întâmplător Satre spune: „Do you think that I count the days? There is only one day left, always starting over: it is given to us at dawn and taken away from us at dusk.” – Jean-Paul Sartre

Dacă la Albert Camus viața unui om era o permanentă căutare de sens, la Satre moartea unui om este un infern perpetuu cu propriile gânduri. Pentru că nu avem nevoie în INFERN de călăi, e suficient să punem pe heavy rotation gândurile care ne macină, umbrele care ne apasă și toată nebunia e cu atât mai cruntă pentru că nu o poți opri, nu poți închide ochii, nu mai poți să vrei să mori odată ce deja ești mort.

Și dacă ai văzut piesa deja de două ori până acum, mai trebuie să o mai vezi cel puțin o dată pentru personaje.

Pentru că sunt genial construite, sunt atât de intens conturate ca substanță, ca trăiri, atât de bine trec de la gânduri la umbre, de la emoții la tăcere, de la chin la AminTiri, de la Nimic la tot.

Iar #ClaudiaMoroșanu are un rol demențial de greu. Acel drăcușor 👿 care încearcă să scormonească prin sufletele dezbrăcate până la os, până la inimă, acel drăcușor ce te duce cu gândul la Charon, barcagiul lui Hades ce ducea sufletele în INFERN, joacă și dansează o bună parte din piesă cu OCHII Închiși.

Și nu stă ca o statuie vie, vorbește, cântă, dansează, simte dialogul. Ca să înțelegi cât e de greu încearcă să ții pleoapele închise și să porți o conversație dinamică cu cineva din fața ta fără să te uiți la fel.

Iar #TamaraRoman cu acel zâmbet Machiavelic și acele lacrimi atât de autentice. De #IoanaNichita și #IonuțIftimiciuc nu am ce să mai spun pentru că le știu chimia din Blue Room (Trebuie să-l vedeți) așa că pentru mine nu mai e nicio surpriză acele scene intense și erotice.

Dar dincolo de asta, de dramele personajelor lor, tot momentul te face să îți pui întrebări. Oare când tu vei muri cum vor vorbi ceilalți despre tine? Cu ce gânduri mai ramai, cu ce emoții mai pleci, cât de gol vei fi de remușcări…

Pe scurt, spectacolul Inferno nu e o dramă cu accente comice, nu e un show erotic cu accente dramatice, nu e un thriller psihologic cu note erotice, este o introspecție crudă în propriul tău INFERN.

Ai curajul să faci această călătorie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.