Rezumat:
[yasr_overall_rating size=”large”]
Vladimir: Pentru început, vă rog să explicaţi, având ca reper momentul constituţional din 1991, modul în care a fost construită instituţia Preşedintelui Republicii, respectiv articularea acestei instituţii în cadrul regimului politic românesc.
Florin Abraham: Construcţia unui sistem politic, mai ales după un moment de fractură istorică precum a fost cel al Revoluţiei Române, este întotdeauna un proiect complex şi dificil, fiind, de fapt, rezultanta mai multor factori, dintre care nu trebuie exclus jocul hazardului. Nu există un „manual unic” pentru construirea unui sistem politic, şi cu atât mai puţin a unuia democratic.
Desigur, există principii şi reguli generale ale tranziţiei politice, dar nu un ghid precis care să conţină toate detaliile pentru trecerea de la dictatură la democraţie. În acest fel poate fi explicată situaţia în care statele care au ieşit din comunism, deşi la începutul Războiului Rece au fost sovietizate simultan şi după acelaşi model, s-au democratizat individual şi diferit.
Au fost mai mulţi factori care au influenţat funcţionarea iniţială a regimului democratic din România. Primul a fost chiar cel al Revoluţiei, care nu a fost paşnică, prin negociere, ci a fost violentă, cu peste 1200 de morţi, majoritatea după fuga familiei Ceauşescu din 22 decembrie 1989. Ion Iliescu s-a profilat drept principalul lider politic şi, în pofida contestării din partea partidelor tradiţionale (PNL, PNŢCD, PSDR), a dorit să-şi prezerve puterea câştigată timpul Revoluţiei în noile structuri instituţionale ale regimului democratic. Alegerile din 20 mai 1990, câştigate detaşat de Ion Iliescu, i-au conferit acestuia legitimitatea votului popular. Marea dilemă pentru Ion Iliescu era cum să se rupă de modelul Ceauşescu, al liderului dictatorial, dar în acelaşi timp să aibă suficientă legitimitate pentru a putea conduce cu adevărat viaţa politică. De aici porneşte „păcatul originar” al ambiguităţii în construcţia instituţiei Preşedintelui Republicii. De o parte se aflau nevoile legitime dar abstracte de a construi un sistem funcţional, şi pe de altă parte, temerile şi angoasele populaţiei în legătură cu apariţia unui nou “Ceauşescu”.
Violenţele politice din anii 1990-1991 au amplificat temerile privind perpetuarea insidioasă a modelului Liderului autoritar. Soluţia aleasă a fost una „originală”: un executiv bicefal, cu Preşedintele Republicii ales prin vot direct şi universal, dar cu competenţe constituţionale limitate. Preşedintele are o mare legitimitate ca urmare a votului popular, o mare influenţă politică, dar capacitatea lui de a lua decizii din perspectiva normelor constituţionale este redusă, prin comparaţie cu a preşedintelui din republicile prezidenţiale şi semi-prezidenţiale.
Preferinţa pentru şefi de stat care să fie aleşi prin vot popular a fost întâlnită şi în alte ţări. O parte din statele ieşite din dictatură au evitat să adopte regimuri prezidenţiale, care aduceau aminte de regimul comunist, dar nu a fost adoptat nici modelul republicilor parlamentare clasice, în care şeful statului este ales de parlament. Polonia, Bulgaria sau Ucraina au decis ca şeful statului să fie rezultatul sufragiului universal, fără a adopta modelul republicilor prezidenţiale, iar Ungaria, de exemplu, a preluat modelul german al republicii parlamentare.
Î: Ce asemănări şi deosebiri observaţi la instituţia Prezidenţială din perioada postdecembristă, în raport cu cea din timpul regimului comunist?
R: Sunt schimbări de natură fundamentală. Nicolae Ceauşescu nu era ales prin vot direct, ci al deputaţilor din Marea Adunare Naţională. Ceauşescu era, de asemenea, Secretarul General al Partidului Comunist, care era partid unic potrivit Constituţiei din 1965, fiind „forţa politică conducătoare”. Preşedintele României democratice este ales prin scrutin popular şi nu poate fi membru al vreunui partid politic.
Elementul de continuitate este aşa-numita „funcţie voievodală” a şefilor statului, ceea ce înseamnă concentrarea responsabilităţii militare şi a securităţii naţionale în mâinile Preşedintelui. Aici este zona fundamentală de competenţă. De ce? Pentru că el reprezintă statul în întregimea lui, iar funcţia de apărare trebuie să fie concentrată în mâinile Liderului. Aceste este, de fapt, un arhetip de funcţionare a statelor moderne, în care competenţele militare îi sunt atribuite şi celui mai înalt titular al puterii politice.
Î: Care sunt limitele constituţionale ale competenţelor Preşedintelui Republicii?
R: Întotdeauna limitele atribuţiilor trebuie delimitate în raport de celelalte instituţii şi autorităţi ale statului, iar competenţele constituţionale trebuie corelate cu dinamica vieţii politice. Din punctul de vedere al istoriei recente sunt trei etape în delimitarea competenţelor prezidenţiale. Prima etapă este cea inaugurată prin Constituţia din 1991, care creează aparenţa unui regim semi-prezidenţial. Din evaluarea competenţelor preşedintelui, prin comparaţie cu regimul semi-prezidenţial al celei de a V-a Republici, rezultă că în România nu s-a instituit un regim semi-prezidenţial, ci unul hibrid, pe care l-am putea denumi „semi-semi-prezidenţial”. A doua etapă începe odată cu modificarea Constituţiei în 2003, prin care se precizează faptul că Preşedintele nu îl poate demite pe Primul-Ministru. A treia etapă debutează în 2007-2008, pe fondul conflictelor din interiorul puterii executive, când Curtea Constituţională rescrie raporturilor din interiorul puterii executive, în sensul prezidenţializării. Este vorba, în principal, despre deciziile nr. 98 din 2008 şi nr. 683 din 2012 ale Curţii Constituţionale.
Prima decizie a Curţii – cea din 2008 -, pe fondul unui conflict dintre Preşedinte şi Premier, spune, în esenţă, că Preşedintele poate refuza numirea unui ministru doar o dată şi motivat. De ce doar o dată şi nu de mai multe ori? Pentru că a doua persoană poate să fie o propunere mult mai proastă decât prima!
În mod evident Curtea a evaluat politic situaţia, deşi nu ar fi trebuit, căutând să dea dreptate şi premierului Popescu-Tăriceanu şi preşedintelui Băsescu. Soluţia corectă ar fi fost aceea în care se constata că dl. Băsescu şi-a depăşit atribuţiile atunci când a refuzat desemnarea dnei Norica Nicolai în fruntea ministerului Justiţiei. Dar, ar fi fost poate un nou motiv de suspendare al Preşedintelui Republicii, iar în 2007 tocmai eşuase demiterea dlui Băsescu.
Cea de a doua Decizie (nr. 683) se referă la reprezentarea României în Consiliul European, tot pe fondul unui conflict între Preşedinte şi Primul-ministru.
În esenţă, argumentaţia Curţii Constituţionale se referă la faptul că România ar fi un regim semi-prezidenţial, Preşedintele reprezintă statul şi el trebuie să participe la Consiliul European, cu menţiunea că poate să participe şi primul-ministru dacă primeşte „mandat” din partea Preşedintelui. În opinia mea, Decizia nr. 683 vine în contradicţie art. 102, alin. (1) din Constituţie, care spune că Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului pentru politica internă şi externă. Aici este esenţa democraţiei, deoarece este reglementat principiul echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat. Argumentaţia Curţii Constituţionale nu este corectă din perspectivă democratică, deoarece Preşedintele nu poate să facă politică externă în mod arbitrar, oricât de înţelept ori priceput ar fi, fără nici un fel de contrapondere instituţională. Guvernul este responsabil direct în faţa Parlamentului, iar Preşedintele este responsabil din punct de vedere politic într-o manieră slabă, doar prin alegeri.
De altfel, potrivit art.91 din Constituţie Preşedintele Republicii nu are nici monopol, nici responsabilitatea unică a politicii externe. Preşedintele României are atribuţiile unui preşedinte de republică parlamentară în domeniul politicii externe: „încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern”, respectiv „la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României”. De fapt, ideea responsabilităţii predominante în domeniul politicii externe s-a instituit cutumiar în România, încă din anii 1990, ca o formă de împărţire eficientă a responsabilităţilor în interiorul puterii executive, nu ca un imperativ constituţional.
Decizia nr.693 este proastă din perspectivă funcţională. Dacă analizăm componenţa Consiliului European constatăm că sunt doar patru Preşedinţi care participă: al Ciprului – care este republică prezidenţială şi unde nu există prim-ministru; al Franţei – care este republică semi-prezidenţială clasică iar primul-ministru are funcţie de „locotenent” al şefului statului; al Lituaniei – care este tot o republică „semi-semi-prezidenţială”, dar participă Preşedintele; al patrulea caz este România. State precum Polonia (unde Preşedintele are aceleaşi competenţe precum în România) sau Bulgaria, nu sunt reprezentate de şefii de stat la Consiliul European. De aici apar problemele în cazul situaţiilor de coabitare, atunci când Preşedintele nu are curea de transmisie funcţională către guvern a deciziilor luate de Uniunea Europeană.
Î: În continuare, doresc să vă supun reflecţiei două ambiguităţi din Constituţia României, după cum urmează: demiterea primului-ministru – până în 2003, respectiv, desemnarea aceleiaşi persoane pentru funcţia de prim-ministru, chiar dacă aceasta nu obţine votul de încredere al Parlamentului.
R: Este foarte importantă o observaţie de principiu: orice Constituţie, oricât de detaliată ar fi, dacă este interpretată cu rea credinţă sau în interes autoritar, va putea fi folosită oneros. Într-o lege fundamentală nu pot fi trecute toate situaţiile posibile, ci enunţate principiile după care se rezolvă cazurile particulare.
Preşedintele Emil Constantinescu l-a demis pe premierul Radu Vasile în decembrie 1999, deşi nu avea de fapt competenţe în acest sens. Constituţia era clară din 1991, dar s-a eliminat ambiguitatea în 2003 printr-o prevedere imperativă pentru a nu exista alte crize ca urmare a dorinţei preşedinţilor de a se debarasa de premierii care nu sunt pe placul lor. Primul-ministru este responsabil doar în faţa Parlamentului, nu şi faţă de Preşedintele Republicii, cu care trebuie să coopereze, nu să-i accepte cenzura deciziilor.
România s-a dovedit „originală” şi în 2009, atunci când Emil Boc, deşi a fost demis de Parlament prin moţiune de cenzură, preşedintele Traian Băsescu l-a desemnat pentru un nou mandat, după realegerea sa în funcţie. A fost în mod evident o decizie nedemocratică, deoarece acelaşi Parlament s-a aflat în situaţia de a-i oferi legitimitate politică unui politician căruia i-a retras-o nu cu mult timp înainte. Dl. Băsescu a dorit să dea un mesaj puternic de prezidenţializare a regimului, care a fost acceptat cu docilitate de parlamentari. Situaţia corectă din perspectivă democratică era aceea în care, după realegerea în funcţia de preşedinte, dl. Băsescu ar fi desemnat în fruntea guvernului tot o persoană acceptată de majoritatea din jurul PDL, dar alta decât dl. Boc.
Î: Aţi afirmat că regimul politic românesc după 1989 nu este unul semiprezidenţial în sensul clasic. Vă rog să detaliaţi.
R: Analiza comparativă ne oferă răspunsuri certe. Prin comparaţie cu competenţele preşedintelui Franţei, preşedintele României are atribuţii restrânse. Prima dintre ele, şi cea mai importantă, este că în România nu-l poate demite pe primul-ministru. În privinţa participării la şedinţele de guvern apar iar diferenţe semnificative. În România preşedintele participă la şedinţele de Guvern doar dacă este invitat, şi dacă pe ordinea de zi a cabinetului se află chestiuni de politică internaţională şi de securitate.
Din punct de vedere al matricei constituţionale, România este mai degrabă un regim parlamentar cu Preşedinte ales prin vot universal, apropriat de modelul Austriei şi Portugaliei.
Viaţa politică ne arată un fenomen amplu de decredibilizare a actorilor politici şi al partidelor politice. În cultura politică din România există apetenţa pentru liderii mesianici, care pot fi personalizaţi cel mai simplu de preşedinţi. Ca atare, Preşedintele Republicii, chiar dacă nu are o mare putere constituţională, are o mare influenţă la începutul mandatului sau în etapa în care este foarte popular. Regimul ia aparenţa temporară a unui regim semi-prezidenţial ca urmare a contextului politic, nu a structurii legal-constituţionale.
Î: Ce modificări se produc la nivelul regimului politic atunci când Parlamentul îl suspendă din funcţie pe Preşedinte?
R: Motivele suspendării sunt evident politice şi ţin de comportamentul Preşedintelui şi de relaţia lui cu actorii politici. Suspendarea este o specificitate a regimului semiprezidenţial parlamentarizat, pentru că în republicile prezidenţiale Preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, el poate fi pus sub acuzare şi ulterior demis.
În România există procedura de „semi-impeachment” (există şi procedura de înaltă trădare – care este motivul cel mai grav, care merge pe calea penală) care este legată de interpretări divergente ale atribuţiilor constituţionale, de către preşedinte şi o majoritate parlamentară adversă. Procedurile de suspendare sunt declanşate atunci când apar situaţiile de coabitare, adică preşedintele şi majoritatea parlamentară nu au aceeaşi orientare politică.
Cele două acţiuni de suspendare, din 2007 şi 2012, care au fost finalizate prin referendum, nu au modificat în esenţă natura regimului politic aşa cum am descris-o până acum, ci doar au evidenţiat ambiguităţile care rezultă atunci când există conflicte între principalele instituţii politice.
Pentru a evita noi situaţii de suspendare a Preşedintelui Republicii, care ar putea să apară şi în următorii ani, soluţia corectă este abandonarea modelului hibrid, şi de a se alege formule clasice. Eu, cel puţin, sunt adeptul – ţinând cont de specificitatea naţională – republicii parlamentare de tip clasic, aşa cum există în Germania sau în Ungaria vecină. Avantajul alegerii preşedintelui de parlament este acela că şeful statului rămâne un simbol, un Monarh constituţional, fiind este un fel de umbrelă pentru vremuri rele, un fel de paratrăsnet în momentele dificile. Un astfel de preşedinte nu are ambiţii politice de a conduce el Guvernul său de a determina principalele linii politice, ci responsabilitatea guvernării aparţine primului-ministru, care este responsabil în faţa Parlamentului. Preşedintele ar trebui să aibă competenţe pentru a dizolva rapid Parlamentul, pentru a reporni „jocul politic” prin alegeri anticipate. Desigur, şi republica parlamentară are neajunsurile ei, dar România este deja la al patrulea Preşedinte al Republicii şi fiecare dintre aceştia a avut obsesia de a avea „guvernul meu”.
Cred că regimul prezidenţial este periculos pentru România tocmai pentru că vine în aşteptarea modului de a gândi al majorităţii cetăţenilor. Concentrarea puterii dă posibilitatea unor excese care sunt greu de controlat cu un preşedinte foarte puternic care deţine toată puterea executivă, are şi gestiunea serviciilor secrete. Un Parlament cu partide decredibilizate ar putea cu greu să contrabalanseze această acumulare de putere. Presa în România este oligarhizată şi cartelizată, fiind departe de a sluji în mod echilibrat interesul public.
INTERVIU realizat de Vladimir Adrian Costea
[yasr_visitor_votes size=”large”]
