Rezumat:
- 1 ➡ Salut Andreea. Cand a inceput acest vis colorat numit actorie?
- 2 ➡ Cum a inceput povestea ta cu Teatrul in Culise si proiectul Casting pe Broadway? Cum a fost la ,,castingul” real si cum ai ajuns sa dai viata si contur personajului tau?
- 3 ➡ Ce a fost mai provocator pentru tine legat de acest spectacol? Sa inveti textul sau sa inveti miscarile, sa poti dansa precum personajul tau?
- 4 ➡ Ce alte proiecte mai urmeaza tot in zona de teatru in afara de spectacolul Casting pe Broadway?
- 5 ➡ Un mesaj pentru cititori. De ce crezi ca ar trebui sa vina sa vada Casting pe Broadway?
- 6 Partajează asta:
- 7 Related
Andreea Maletici are 35 de ani si a absolvit Artele Spectacolului de Teatru la Hyperion. Pe Andreea am remarcat-o in spectacolul Casting pe Broadway si povestea detaliata in randurile care urmeaza.
➡ Salut Andreea. Cand a inceput acest vis colorat numit actorie?
Oh, m-ai luat tare de la prima întrebare. Acest vis colorat a început în întuneric, când copil mic fiind, petreceam prea mult timp singură în casă, fie zi, fie noapte. Poți să-ți imaginezi că era cel puțin complicat acel moment, când trebuia să mă așez în pat la culcare, iar casa era goală. Mă așezam între perne și parcă mă încerca teama de întuneric, de singurătate, de ora târzie. Așa că teatrul a fost pentru mine o lampă de veghe. Aveam un casetofon-radio lângă pătuț. Ascultam teatru radiofonic ca să mă simt protejată. Ascultam până adormeam, sub adăpostul acelor voci, care mă făceau să creez tabloul acțiunii lor: camerele, grădinile, holurile, hainele, toate luau o formă aproape palpabilă, în imaginația mea. Încă am tablourile acelea în minte: case rusești, cu mobilier masiv și miros de vișini sau de roiniță.
Nopțile au devenit, deci, o problemă persistentă și în anii ce-au urmat. Am mai crescut și m-am transformat într-o nocturnă intransigentă: foloseam liniștea nopții pentru a scrie poezii, pentru a șopti melodii în oglindă… Fetița aceea singuratică și-a descoperit niște puteri: creația artistică, oricare ar fi fost ea, lua amploare pe timpul nopții, chiar atunci când se făcea ora de culcare, iar ochii se închideau măcar să încerce să se întâlnească cu Moș Ene.
Într-o zi mi-am pierdut bunica și-am aflat că trebuie să țin doliu. S-a nimerit să fie în perioada sărbătorilor de iarnă (decembrie). Apucasem să promit colegelor de la școală că voi crea o coregrafie pe care să o dansăm în sincron la serbarea de Crăciun. Dar… doliul mă făcea să mă simt vinovată că trebuie să dansez.
Așa că am conceput o coregrafie: noaptea, în pat, cu ochii închiși, fără să mă ridic macar din așternuturi. A doua zi le-am predat colegelor mele pașii de dans, respectându-mi totuși promisiunea. Am încercat să le explic cum am conceput totul, dar… eram doar niște eleve de 11 ani. La vremea aceea numai un adult ar fi putut să înțeleagă ce-am făcut. Poate că dacă l-aș fi aprofundat mai mult, dansul ar fi prins mai multe povești în istoria mea. Acum am doi copii pasionați de dans. Știu că nu-i o întâmplare.
Ar mai fi multe de zis despre copilăria/adolescența mea, dar fac un salt către perioada maturității. Eu am putut să dau admitere la facultatea de teatru numai în momentul în care am fost indepenentă financiar și mi-am permis să plec din casa părinților, pe picioarele mele. Am avut mereu handicapul ăsta, că ziua mergeam la cursuri/repetiții, seara munceam ca să plătesc facturi și rate la facultate.
Acum am 35 de ani, noptile sunt în continuare o problemă: cunosc disciplina somnului, știu că am nevoie de odihnă, doar că nu simt oboseala. Sunt conștientă că ea există. Aș putea adormi în picioare, în mijlocul camerei. Dar urăsc să iau drumul dormitorului. Am nevoie de un avânt ca să mă pun în pat. Singurul moment când chiar simt că mi-e somn este dimineața, la trezire. Atunci simt că aș mai dormi încă șase luni, fără pauză, dacă s-ar putea.
➡ Cum a inceput povestea ta cu Teatrul in Culise si proiectul Casting pe Broadway? Cum a fost la ,,castingul” real si cum ai ajuns sa dai viata si contur personajului tau?
Castingul real pentru Casting pe Broadway a fost de fapt un workshop superb, unde mi-ar fi plăcut mult să onorez cu prezența. Dar nu, eu nu am fost acolo, nu știam că se face casting pentru un musical. Îți dai seama că n-aș fi stat pe gânduri și m-aș fi dus cu câteva roluri învățate, să fiu sigură că joc ceva.
Adevăratul casting l-am dat cu vreo 13 ani în urmă, când Cristian m-a cunoscut într-un alt spectacol, la teatrul La Scena. Și-a adus aminte de mine prin intermediul unui prieten comun, Ștefan Caraman, dar castigul deja trecuse. Ștefan este un dramaturg foarte fain care, întâlnindu-mă după o lungă vreme, nu înțelegea de ce nu mă mai întorc odată în teatru. Așa că pot spune că povestea a început de mult, chiar când teatrul În Culise încă nu exista. Dar existau amintirile acelor vremuri și certitudinea că pot cânta. Așa am ajuns în acest proiect: puțin mai târziu decât ceilalți colegi.
➡ Ce a fost mai provocator pentru tine legat de acest spectacol? Sa inveti textul sau sa inveti miscarile, sa poti dansa precum personajul tau?
Treaba asta cu textul mă face mereu să zâmbesc. Este cea mai mică dintre problemele unui actor. Adevărata provocare pentru mine era să mă întorc pe scenă de-a dreptul și să primesc indicații din partea unui regizor, după 11 ani de pauză. Cristian mi-a spus la un moment dat: ”Tu nu mai știi să primești indicații. Te-ai obișnuit să dai indicații.”
După 11 ani în care am lipsit din teatru, îți poți imagina prin ce am trecut. Pe de o parte îmi îndeplineam un vis, pe de alta simțeam că nu mai am diverse părți ale corpului și ale minții la locul lor. Foarte multe lucruri de… actriță au rămas în hibernare, cine mai știe de câtă vreme. Trăiam experiența revenirii mele în teatru cu toată emoția posibilă, cu bune și cu rele. Trăiam experiența asta alături de multe alte experiențe: job full time, doi copii, repetiții cu trupa, evenimente, problemele personale.
Așa că nu, textul nu a fost o problemă, nici coregrafiile, nici să dansez precum personajul meu. O problemă a fost să mă relaxez, să-mi intru în stare și să fiu adevărată, precum personajul meu: să creez o relație cu partenerul de scenă și să-mi stăpânesc concentrarea. O altă problemă a fost să le duc pe toate în spate, toate cele enumerate mai sus. Trebuie să fii nebun să faci așa ceva. Iar eu da, am demonstrat-o. Privesc în urmă la ce-am făcut vara asta și e clar: nu am toate țiglele pe casă.
➡ Ce alte proiecte mai urmeaza tot in zona de teatru in afara de spectacolul Casting pe Broadway?
Proiecte multe și de suflet! Și multe! Ah, am zis multe? Cu un asemenea istoric pot doar să sper că totul va fi bine. Îmi permit să fiu optimistă, am nevoie de asta.
➡ Un mesaj pentru cititori. De ce crezi ca ar trebui sa vina sa vada Casting pe Broadway?
Primul mesaj către cititori este să vină la teatru, în general. Dacă ai vedea câte likeuri am la unele fotografii cu mine și câte likeuri am la postările despre spectacole, ai înțelege de ce mi-a venit să spun asta. Aș mai spune eu multe despre interesul pentru arte, pentru frumos, dar nu vreau să-i supăr pe apropiați și să creadă că le reproșez că n-au venit să mă vadă.
Casting pe Broadway este un spectacol care place foarte mult publicului. Am avut niște cunoscuți în sală care, într-un moment de sinceritate, mi-au dezvăluit că au venit la teatru de dragul meu, însă nu s-au așteptat la un asemenea show. Așa de bun este Casting pe Broadway, nu are cum să nu-ți placă, nici măcar dacă nu ești un spectator antrenat. Iar eu, paradoxal, sunt înconjurată de oameni care pur și simplu nu merg la teatru.
În Casting pe Broadway arătăm că suntem oameni și că, dincolo de strălucirea pe care o vede publicul, s-ar putea ascunde nebănuite drame, multă muncă, lacrimi, speranțe, prietenii și rivalități. Este un spectacol la care nu ai timp să respiri, pentru că ești ocupat să fii surprins de culoare, de muzică și de înlănțuirea poveștilor.