Rezumat:
➡ Disclaimer! Înainte de a citi următoarele rânduri vin cu câteva precizări. Dacă ești credincios convins, bigot practicant, nu te obosi să citești aceste rânduri. Am citit Biblia ortodoxă, catolică, biblia de la diferite culte protestante, Coranul și alte lucrări și cărți ,,sfinte”, așa că următoarele rânduri SUNT făcute asumat și în cunoștință de cauză, deci nu te obosi să pierzi timpul aici.
Dacă tu crezi că anxietatea și depresia și alte boli sunt doar mofturi nu tulburări psiho-afective, nu are sens să citești aceste rânduri.
Dacă crezi că depresia si tulburarile bipolare sunt semne de NEBUNIE și oamenii care sunt diagnosticați cu depresie n-au voie să mai lucreze, să mai traiasca normal și trebuie internați în spitale de nebuni, nu ai de ce să îți pierzi timpul citind aceste rânduri.
Daca crezi în opinia acestei pseudoterapeute , care a ,,lăudat,, gestul Iuliei Marin de a se sinucide, NU ai de ce să citești aceste rânduri.
Imagine din spectacolul – ,,Am intalnit aceasta femeie superba dar nu ne-am indragostit’” – Foto: Adrian Luican
➡ Începuturi și încercările de gestionare a anxietății depresive
Nu știu cum și de ce se instalează depresia sau alte tulburări din spectrul psihic la anumiți oameni, dar la mine primele semne au început să se contureze în 2018 după mai multe episoade de burnout când lucram haotic 7 zile din 7. Mi-am luat ,,un concediu'” în iulie 2018 în Tenerife de câteva săptămâni dar și acolo am lucrat remote și într-un anumit moment am început să îmi pun tot felul de întrebări existențiale care se terminau în nimic. Priveam în gol spre valurile din Oceanul Atlantic și mă gândeam la…NIMIC.
Da, Tenerife e Paradisul pe Pământ, teoretic și practic ar fi ultimul loc din lumea asta unde se poate instala depresia. Dar Depresia NU alege ora, țara, anul, pentru că bolile te lovesc fără să îți dea optiuni și alternative. Eram pe TEIDE și priveam norii și mă gândeam la…NIMIC.
M-am întors în țară și datorită insistențelor surorilor mele am început să merg la terapie. Știam că nu sunt bine, știam că nu îmi era bine. Așa am primit diagnosticul de anxietate depresivă. Am mers la câteva ședințe la 5 terapeuți, nu în acelasi timp și la ședințe n-am mers consecutiv. Nu știu cum e la alții, dar eu am avut mereu senzația că vorbesc la pereți iar ei se uitau la ceas ca să treacă timpul și să încaseze.
Dar așa cum și în relații e vorba de compatibilitate, pot spune că n-am avut compatibilitate cu niciun psihoterapeut. Am încercat și varianta vindecării tradiționale prin conectarea la divinitate, cu slujbe la tot felul de preoți ,,cu har,, și pete de miracol pe hainele preoțești. Dar și acolo în afara de a cotiza nu m-a ajutat sau n-am simțit decât efectul acelor momente de echilibru placebo câteva zile cel mult.
În 2020 am facut o călătorie spirituală în ashramul lui Sadhguru. Am povestit despre asta pe larg aici, pe blogul Ioanei Marinescu. Recunosc, acolo în ashram, prin temple, făcând Hatha YOGA, trăind printre locuitorii din Coimbatore, regiunea Tamil Nadu doar cu fructe și legume, m-am simțit ok, liniștit, zen, echilibrat.
Dar la nici câteva zile de aceasta ,,revelație,, , când am ajuns în România m-a lovit și ne-a lovit pandemia și acele zile, săptămâni, luni în care am trăit în izolare, zile, luni în care nu se mai întâmpla nimic prin oraș și în viața multora dintre noi, au fost momente crunte pentru mine. A dispărut efectul experienței din India asa cum dispare ceața când vine Soarele, iar anxietatea depresivă m-a lovit cu o forță pe care o are un tren când lovește o mașină blocată pe calea ferată. Și m-am luptat cu întrebările existențiale în atâtea moduri că până la urmă am avut ,,epifania,, finală. În cazul meu, a fost o epifanie fericită.
Mi-am dat seama că SINGURA persoană care mă putea ajuta REAL eram EU. Și așa am descoperit conectarea la mine, la prezentul meu și am început să lucrez cu mine. A fost greu, au fost momente când mă simțeam ca Sisif, când mintea îmi spunea că n-are sens, că depresia va reveni dar am reușit și azi sunt functional.
Până acum câțiva ani aș fi zis că SUPRAVIEȚUIESC , acum sunt funcțional. Joc în piese de teatru, joc în seriale, în reclame și simt că totul are mai mult sens pentru că singurul lucru în care cred sunt EU.
Pentru că azi, la aproape 40+ am înțeles și am acceptat un lucru. Că sunt muritor. E un fapt, o informație la fel de irefutabilă ca și faptul că sunt din specia Homo Sapiens. Și faptul că am înțeles că după ce se stinge LUMINA nu mai urmează NIMIC, mi-a dat puterea să mă bucur cu adevărat de acest CEVA imperfect numit VIAȚĂ.
Mă întorc la textul acelei pseudoterapeute. Un om care suferă de depresie NU o face ca un act de curaj, NU e SAMURAI și nu e un cod de onoare. O face ca ,,tratament,, ca să scape de DURERE să uite de DURERE.
Iar azi mă simt fericit pentru că PROPRIA MEA existență IMPERFECTĂ nu mă mai doare. Râd sincer, înjur sincer, trăiesc așa cum o fac și ceilalți în felul meu. Mai știu că atunci când visez, pot considera creierul meu un calculator quantic pentru că visez fracțiuni de secunde, minute și am impresia că am petrecut ore în vis.
Da, sunt singurele certitudini. SUNT VIU și într-o zi o să MOR. Sunt singurele certitudini. Am făcut multe greșeli, am făcut multe alegeri, greșite sau inspirate, așa a fost karma, așa a fost destinul. Dar depresia NU a fost o alegere greșită. Depresia NU a fost o alegere corectă.
DEPRESIA NU A FOST O ALEGERE pentru că DEPRESIA NU ESTE O ALEGERE.
Eu nu vă spun în ce să credeți, cum să credeți, pentru că așa cum pentru unii un film, sau un spectacol de teatru unora le poate provoca zâmbete, altora le poate provoca lacrimi, suntem 8 mld de oameni pe Planeta asta și e mai important să ne concentrăm pe adevărurile care contează legate de cum va arăta hrana pentru copiii noștri și ce aer vor respira decât dacă alegerea mea e bună sau nu. Eu nu spun că epifania mea e un tratament universal valabil. Nu e un panaceu, dar pentru mine a fost colacul de salvare. Am trecut de la non-sens la bucuria cu sens.
De murit, murim toți. Și cei în verde, și cei în albastru, și cei în Ninja, și cei în portocaliu, și cei sănătoși, și cei depresivi, și cei atei, și cei credincioși, oricare ar fi religia lor.
Da, poate că pentru unii viața are mai mult sens și pare mai liniștită dacă cred că după vor întâlni o barcă în Valhalla, 72 de Virgine, party cu Annunaki, animale care vorbesc cu tine în Paradis, dar eu m-am împăcat cu gândul că după ce închid ochii va urma veșnicia Marelui NIMIC. Adevărul e că pe toți ne sperie nu moartea în sine ci veșnicia ei, și speranța că cineva a zis că cândva, undeva, vom trăi veșnic în Plaiurile Veșnice ale Vânătorii, ne dă un boost să mergem înainte, cel puțin unora dintre noi. Unii dintre noi refuză ideea că la nivelul întregului Univers avem aceeași valoare ca o colonie de bacterii pe o bucată de sticlă.
La final, un fragment din ultimul spectacol în care am jucat, un spectacol unde s-a vorbit despre tulburările de personalitate, despre depresie, despre anxietate.
„Am întâlnit această femeie superbă și nu m-am îndrăgostit. Este destinul meu. Eu sunt Geoffrey, locuiesc într-o casă modernă făcută din sticlă, pereții din sticlă, tavanul din sticlă. Peste tot, numai oameni singuri”
