Rezumat:
Luni, o zi crunta, ca oricare zi de luni…Cand rostesc luni parca si patul e mai moale, asternutul mai calduros, ceasul mai tacut desi alarma suna insistent de 10 minute…
Este ora 7. E timpul, din pacate, sa ma pregatesc de job. In gandul meu, astept un chip omenesc, orice persoane de sex feminim cu care as putea discuta despre problemele mele, despre faptul ca nu stiu sa folosesc un fier de calcat fara aburi… Si parca si aud acea voce suava din trecut, din trecutul relatiilor mele anterioare…
„Ce vrei de la mine? Au trecut ani in care ti-am fost sluga. Eu singura stergeam praful, spalam rufele, ba chiar m-am incumetat sa duc si gunoiul. Si sa nu uitam ca eu singura foloseam singurul meu fier de calcat cu talpa ceramica ca sa-ti calc tie camasile si sa-ti fac dunga la pantalonii de costum. Acum e randul tau sa inveti singur.”
M-am ridicat din pat intr-un final. Ma aflu in fata oglinzii inalte din hol si vorbeam cu mine insumi, nu ma puteam controla. Clipeam fara voia mea si respiram deasemenea. Erau momente cand ma trezeam si ajungeam sa tip. Tipam in toata casa, imi urmaream expresia disperata pe chip, ma schimonoseam in oglinda precum un copil si toate astea pentru ca traiam intr-o presiune continua. Era prima oara cand eram abandonat total… Pana acum m-a ajutat mama, mama era cea care-mi calca camasile, ma ajutau surorile, dar mama e departe, la 500 de km de orasul unde locuiesc, surorile sunt maritate iar eu sunt abandonat… Dar mai am o solutie…
Un prieten mi-a trimis o statie de calcat cu aburi…Lucreaza in retail in zona de electrocasnice si s-a gandit la suferinta mea…
Timid, m-am apropiat de statie, am pornit-o si, ca intr-o joaca de copii am inceput sa-mi calc camasile, pantalonii si…WOW! Chiar am reusit si fara ajutorul unei femei…Multumesc tehnologiei de astazi si prietenului meu…
