Pe Tina Țifescu am descoperit-o din spatele scenei, din Culise cum s-ar spune, în cadrul spectacolului – Clinica Sinucigașilor (cu Dorin Enache, Grațiela Popa, Ionuț Iftimiciuc, Alex Vlad, Patricia Ionescu, Adrian Pantelimon, Tina Țifescu, Adrian Luican) de la Teatrul In Culise, o piesă care m-a dus cu gândul la melodia „Don’t Let the Sun Go Down on Me”.
Spectacolul Clinica sinucigașilor a împlinit recent aproape 8 ani. Și nu e deloc întâmplător faptul ca am așteptat atat ca să vad acest spectacol. Asa cum un single malț de excepție are nevoie de minim 5 ani ca să fie maturat în butoaie de stejar de pinot noir, bourbon sau madeira, tot așa și pentru acest spectacol am așteptat să se matureze, iar azi , toți actorii care dau contur acestui spectacol au ajuns la paroxismul perfecțiunii.
De ce m-a impresionat acest spectacol? Pentru că sinuciderea e mai complexă decât credem noi, iar actul sinuciderii uneori, în unii oameni e mai mult decât un gest dramatic în sine. Da, din păcate suntem martori ai unor oameni care nu mai găsesc sens în existenta lor și aleg acest final în atâtea forme.
Dar mai exista o categorie de oameni care își fac sepukku în gând, care se sinucid intrinsec conștient sau inconștient.
Care mor la 26, 36, 46 de ani și sunt îngropați abia la 80, 90 de ani. Care aleg sa trăiască pe pilot automat fără sa mai simtă nimic din nimic, precum niște cyborgi ca-n Terminator.
Clinica sinucigașilor, dincolo de Comedie și de jocul excepțional al actorilor enumerați mai sus, este o lecție despre sensul existentei umane. Asa cum spunea și Albert Camus, cea mai mare provocare a omului modern este sa își găsească sensul pentru că lipsa de sens duce uneori la gesturi ireversibile.
Spectacolul are și elemente din absurdul kaftian din cartea Procesul, mai ales când viata și moartea personajelor se tranzacționează precum NFT-urile sau opere de artă obscure. CLINICA scoate in față 4 oameni, pentru ca viața are 4 coordonate. Ne naștem, trăim și murim și peste toate exista Timpul.
Pentru ca realitatea are 4 dimensiuni: LUNGIME, LĂȚIME, ÎNĂLȚIME și Timpul.
Pentru că la final plecăm din această lume între 4 scânduri iar în arta manipulării avem tehnica celor 4 pereți.
Piesa este ciclică pentru că personajele pleacă de pe scenă în ordinea în care au intrat.
Recomand acest spectacol pentru că o să lase multe semne de întrebare și multe semne de reflecție. Iar în acest spectacol apare Tina cu vocea ei și vibe-ul ei atipic, un suflet, un om cu o…poveste.
➡ Salut Tina. Din domeniul educațional și pedagogic pe scena Teatrul în Culise. Când și cum a început acest parcurs?
Am ajuns la ÎnCulise în februarie 2016. E o poveste interesantă, cel puțin pentru mine. O să-ți povestesc puțin despre spectacolul pentru care am ajuns aici – Povești despre tine, de Ștefan Caraman, regia Cristi Bajora. Am ajuns acolo la recomandarea unui drag prieten. Spectacolul avea un format neconvențional – spațiul în care se juca era și el unul nou pentru viziunea mea, văzusem doar spectacole clasice în săli de teatru mari cu distanța între public și marea scena.
Aici, la La Scena – căci aici își avea sediul teatrul pe vremea aceea – încăperea era ca o sală de cafenea, asta era și formatul probabil, să bei un ceai, să te simti mai relaxat în timp ce urmărești actul artistic (am aflat mai târziu că locul acesta avea și o sală de spectacole, undeva la mansardă, noi îi spuneam generic „în pod”).
Revenind la spectacol, trebuie să șii că în momentul în care s-a făcut liniște pentru spectacol, actorii au intrat și s-au așezat printre noi, lucru care mi s-a părut inițial incomod și puțin straniu, dar pe parcurs am înțeles că apropierea aceasta de actori îți creează o senzație excepțională de magie.
Mi-a plăcut tare spectacolul, erau 7-8 actori (care mai târziu mi-au devenit colegi), știu că fiecare avea câte un monolog în care vorbea despre iubire, moarte, eșec, despre frumusețe, despre bussines…și despre mama. Textul fabulos al lui Ștefan Caraman, pus în scenă de Cristi, în camera aceea cu perdele roșii, cu actorii aceia care au trăit într-o oră cât poate nu trăiești într-un an, toate acestea m-au fermecat. La final m-am simtit copleșită. Iar dupa reprezentatie, căci aici trebuie să ajungem pentru a răspunde la întrebarea ta, una dintre actrițe, Dana Roman, a interacționat cu spectatorii pentru feedback.
Când a ajuns la mine, eram emoționtă pentru faptul că o actriță era interesată de părerea mea despre spectacol (Dana nu știe, căci nu cred că i-am spus despre asta, dacă citește o să râdă hihi), am felicitat-o, desigur, și am început să povestim despre spectacol.
La un moment dat am întrebat-o când a terminat facultatea de teatru. Mi-a răspuns senină că nu are studii dramatice și că tot ce a învățat despre a performa, a învățat aici, la ÎnCulise. Am decis pe loc sa ma înscriu și eu. Ce e de reținut aici, e faptul că în seara aceea, pe tot drumul până acasă am avut senzația bizară că …nu știu cum să explic… am stiut că trebuia să fac demult asta și că s-a făcut, în sfârșit dreptate.
➡ Cum ai ajuns sa fii parte din spectacolul Clinica Sinucigașilor, unul dintre cele mai longevive spectacole regizate de Cristian Bajora?
Da, Clinica. În Clinica nu joc efectiv pe scenă, performez din culise, adică am un dialog cu personajele de pe scenă, dintr-o altă cameră alăturată. Pe scurt, pentru cine nu l-a văzut încă, desi mi-e greu să cred asta, povestea este despre patru personaje care sosesc la o clinică specializată pe un fel de sinucidere asistată.
Dar pleacă mai vii decât au venit. Este un spectacol despre speranță, un fel de pahar cu apă rece atunci când ești însetat. Și spun asta fiindcă suntem încojurați de metafore ce surprind mai degrabă senzația de cât tristă e viață. Și cred că dacă într-adevăr realitatea asta livrează, teatrul are datoria să vină să te resusciteze.
Și nu numai teatrul, orice formă de artă. Și Clinica asta face, te resuscitează. Am ajuns să fiu parte din spectacol pentru că la un moment dat, în urmă cu vreo patru ani cred, actrița care era vocea din culise, nu a putut să ajungă la spectacol și era nevoie de cineva să o înlocuiască, cred ca e vorba chiar de Dana Roman, una dintre cele mai vechi cursante. Și am rămas eu în locul ei fiindcă ea cred că avea deja foarte multe proiecte și nu îi mai rămânea timp.
➡ Ce înseamnă pentru tine ideea de a fi actor? Unde începe și unde se termină personajul în actorul care trăieste pe scenă fiecare rol?
Ah. Asta e o întrebare grea. Am de răspuns la două întrebări si aș putea să o fac în mai multe feluri. Dar o să spun așa: nu am tabloul complet pentru un actor, sunt actriță amatoare de mai bine de 6 ani și am câteva zeci de spectacole pe care le-am trăit. Din această poziție am senzația, căci certitudinea nu îmi permit să o am, am senzația că a fi actor e ca și cum ai trăi de mai multe ori. Pentru fiecare personaj construiești o lume, o trăiești și apoi ea se închide, ca un spațiu care se strâmtorează încetul cu încetul.
Ce poate fi mai măreț decât faptul că redescoperi că ai puterea să construiești o lume în care să creadă oricine iubește poveștile? Ca atunci când eram copii și ne imaginam că trotuarul din fața blocului e un câmp de luptă și în care toți credeam? E fabulos. La a doua întrebare nu știu să răspund tehnic. Cred că personajul începe atunci când tu crezi în el. Și nu sunt doar cuvinte care sună bine.
Așa începe totul, cu puterea de a crede că există. El începe la text, crește la repetiții, iar în spectacol începe să trăiască, la aplauze s-a stins. Asta dacă aș încerca un răspuns tehnic Există un pasaj în Alice în Țara Minunilor în care tatăl lui Alice o învață să fie curajoasă și îi spune să facă următorul exercițiu, să-și facă zilnic o listă, înainte de micul dejun cu 6 lucruri imposibile care au devenit posibile. Ăsta e pasajul care îmi dă curajul să cred în tot ce încerc să creez.
➡ Care consideri că a fost de până acum cea mai mare provocare de când ai ales să fii actor?
Toate spectacolele au fost provocări. Toate personajele sunt provocări, Nu am acest exercițiu de a face clasamente fiindcă sunt diferite și nu le poți compara, fiecare proiect te provoacă într-un anumit fel. O provocare mare a fost să joc în musical, adică să cânt. Nu am un talent neșlefuit, pur și simplu nu cred că am o voce corectă. Paradoxal, asta e regretul vieții mele, că nu pot să cânt frumos, desi îmi imaginez că mi se potrivește de minune (hihi), cu asta rămân.
Musicalul a fost un proiect deosebit pentru mine și după câteva lecții de canto pe care le-am făcut la teatru, cred că am performat rezonabil, nu am avut plângeri. O altă provocare mare și poate cea mai frumoasă a fost să joc într-un spectacol cu actori profesioniști, lucru pentru care vreau să-i mulțumesc lui Cristi pentru că a crezut în mine și pentru că mi-a oferit această șansă.
Am dat probă pentru rol, nu știu dacă a fost mare concurența, ce știu e că l-am câștigat prin efort. Spectacolul se numește Antilove Story, din nou text de Ștefan Caraman, regia Cristi Bajora. Poate unul dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am văzut eu vreodată. Și nu spun asta fiind subiectivă în totalitate, colegii m-ar putea acuza ca îl apreciez fiindcă îmi place textul Da, textul e puternic, ca de obicei, dar felul în care a fost construit, felul în care actorii trăiesc poveștile. Toate astea fac din el o bijuterie de spectacol, care merită văzut și sper mult să se mai joace.
A fost o provocare fiindcă nu voiam să dezamăgesc, voiam să mă ridic la nivelul colegilor mei, desi poate țintesc prea sus, dar cred eu, că mi-a reușit. Și nu o spun ca să bravez, ci pentru că atunci când ies din scena, simt că merit aplauzele, lucru care pentru mine e rar.
➡ Ai actori din Romania și de la Hollywood pe care îi urmărești și pe care îi consideri modele de bune practici?
Aici cred că trebuie să facem distincția deja cunoscută, între film și teatru. Nu am văzut spectacole de teatru cu actori de la Hollywood. De fapt ei nici nu joacă acolo, epicentrul teatrului american fiind pe Broadway. Mi-ar plăcea să experimentez asta. Poate se va întâmpla vreodată.
Deci dacă apreciez actori din filme, nu știu dacă borna de apreciere e una strict pe actul actoricesc, căci nu așa se pune problema pe platoul de filmare. Sigur, că se distinge starea pe care o trăiește mai mult sau mai puțin un actor sau un altul.
Așadar, cred că pentru starea pe care o trăiește dar și pentru frumusețea personajului, atenție că nu fac referire la standard de frumusețe a actorului ci la frumusețea adevărului pe care îl trăiește, lista e formată din Robert de Niro, Bill Murray, Paul Giamatti, Leonardo di Caprio adolescent, Johnny Depp, Keira Knightley, Meryl Streep, Nicole Kidman, Charlize Theron, Maisie Williams. Pentru fiecare am o poveste, dar poate într-o cronică de film îți povestesc hihi.
➡ Ce spectacole pregătești în lunile care urmează?
Pregătim 2 spectacole aniversare, Omul cu o singură aripă de Matei Vișniec, regia Cristi Bajora și un spectacol documentar-experimental despre pandemie regizat de Alex Vlad. Pentru primul sunt foarte entuziasmată, îmi place mult textul si mesajul pe care îl transmite și pentru al doilea sunt foarte curioasă și mai puțin emoțională fiindcă, nu aș ști să explic de ce, dar pandemia nu a avut un impact mare asupra mea, sau poate nu îmi dau seama acum. Sunt onorată să fac parte din ambele proiecte și abia aștept să le vedeți.
➡ Ai o replică preferată dintr-un personaj de-al tău? Din ce piesă și ce personaj?
Da, am mai multe. O să aleg unul pe care îl trăiesc acum. Din Omul cu o singură aripă – „Să fiți iubiți și s-aveți aripi”
➡ La final, ultima întrebare. Un mesaj pentru cititorii care vor să se înscrie la UNATC. Ce le recomanzi?
E mult spus recomandare. Nu sunt în poziția de a face recomandări. Însă pot să spun ce simt eu față de aspectul acesta cu UNATC fiindcă l-am trăit și îl trăiesc. Mi-am dorit și îmi doresc să urmez cursurile facultății de teatru. Cred că e foarte important să fii profesionalizat. Aud deseori cuvântul talent, Tina, ești tu ești talentată, nu ai nevoie de facultate, Vin și spun, ai nevoie de facultate. Nu pentru talent, desi ăsta nu e chiar cuvântul meu preferat, cred într-o abilitate artistică de a face asta, o abilitate data, să zicem, dar mai departe e vorba de muncă.
Revenind la facultate, ai nevoie de un context teoretic, ai nevoie de concepte cu care să operezi, trebuie să cunoști curente culturale din diverse epoci, trebuie să studiezi autori. Poate credeți că vorbesc ca o tocilară, poate că par gratuit elitista, nu e vorba de niciuna din astea. Spun toate lucrurile astea pentru că profesionalizarea înseamnă să te coste.
Și când te costă, iei în serios, și devii tu însuți o valoare. Deci, faceți facultatea dacă iubiți actoria, și creșteți aripile. Dacă, totuși contextul nu e unul care favorizează această experiență, haideți la noi la cursuri, e unul dintre lucrurile de pe lista cu lucruri imposibile care poate deveni posibil. E unul dintre cele mai frumoase lucruri care mie mi s-au întâmplat și pentru care sunt recunoscătoare. Merci. 😊
