Si am fost la The Judge…Multumesc Georgiana Oprea de la Freeman Entertainment…Daca Interstellar: Călătorind prin univers a fost un film pe care vreau sa-l mai vad de cel putin doua ori, pentru ca m-a inspirat si ma inspira, The Judge e tulburator, e real, e speachless si e un film pe care nu vreau sa-l mai revad nu pentru ca NU m-a impresionat ci pentru ca DOARE…
Am iesit ravasit din sala de cinema si m-am bucurat enorm ca inca mai era ploaie afara si puteam sa simt linistit durerea si amintirea clipelor alaturi de bunicul meu, de tatal meu…The Judge nu e Film, e Terapie pentru suflet…
Cand am iesit din sala de cinema nimeni nu mai vorbea, nimeni nu mai spunea nimic, toti cu capul plecat si lacrimi in ochi….Dar, recunosc, am plans, am varsat lacrimi ca un copil pentru ca acest film iti face o radiografie in propria ta viata…
Toti am avut sau avem probleme cu parintii dar, din pacate, SE DUC…Se duc si nu se mai intorc…
Filmul asta doare pentru ca vorbeste despre relatia tata-fiu, bunic-nepot, tata-fiica…VORBESTE despre frati, despre familie, despre locul de acasa…DOARE pentru ca vorbeste de relatia dintre tata si fiu pe ultima suta de metri…Scriu aceste randuri si plang pentru ca, in curand se implinesc 365 de zile de cand bunicul meu, tatal tatalui meu, TICA DARADAN a murit…Si doare ca puteam sa petrec mai mult timp cu el si n-am facut-o, si doare pentru ca l-am judecat si nu trebuia, si scriu, si plang, si ma doare si nu-mi pasa daca o sa spuneti ca sunt emotiv, dar va garantez ca doar daca sunteti ROBOTII lui IBANEZ nu o sa plangeti si voi la filmul asta…
VERDICTUL din timpul filmului, ca doar vorbim de un proces in AMERICA, este mind blowing pentru ca intelegi ca in AMERICA legea e lege, oamenii sunt oameni, suferinta e suferinta si familia e familie…Dar ceea ce te termina emotional e finalul…TREBUIE sa-l vedeti ca sa intelegeti pentru ca NU exista cuvinte…doar lacrimi si lacrimile vorbesc fiecaruia dintre noi in alta limba, lacrimi de regret, lacrimi de suferinta, lacrimi de furie, lacrimi de deznadejde…
Dar sa vedem povestea filmului impletita cu povestea mea…Filmul incepe cu un avocat de succes jucat demential de IRON MAN…Un om rece, fara scrupule dar care avea un suflet sensibil si care avea grija de aceleasi flori pe care le ingrija si mama sa – ortensii…
In timpul unui proces important, avocatul nostru afla ca mama sa tocmai a murit…Ajunge in orasul natal, oras unde tatal sau era judecator de 42 de ani, se intalneste cu cei doi frati ai sai, se reintalneste cu fosta lui iubita si …ceva picant dar asta gasiti voi in film, si…Incepe filmul…
Tatal lui, intr-o noapte, loveste mortal un om pe care-l condamnase la inchisoare pentru crima…Daca la inceput relatia dintre fiu si tata este incordata, pe parcurs lucrurile se schimba pana la emotii…
Nu mai intru mai adanc in subiect pentru ca deja cuvintele ma parasesc…Dar sunt cateva scene cheie…
Una cand amandoi coboara din masina si merg in directii diametral opuse si scena cand se descarca amandoi…
Parca ma vad pe mine…Pana acum multi ani eram revoltat ca parintii mei nu ma inteleg, ca tata nu e mandru de mine, ca nu intelege ce am realizat…Si astazi imi dau seama ca n-as fi fost NIMIC daca nu erau ei, parintii mei asa cum au fost…Daca nu eram obligat sa lucrez la matematica, eu nu aveam timp sa citesc toata biblioteca, sa ascund carti sub plapuma pe care le citeam cu lanterna, nu ajungeam CREATIV…
Le sunt dator si ma DOARE ca in ultimii ani am avut relatii tensionate cu ei, cu mama, cu tata, ca nu pot sa ma inteleg, ca nu pot comunica, ca ne reprosam tot felul de prostii, ca ne aducem aminte de lucruri, ma doare cand ei nu INTELEG ce inseamna sa ai blog asa cum si pe ei ii dor ca nu ii sun mai des…
Scriu, plang, si scriu si plang pentru ca filmul asta mi-a adus in fata, pe retina, scene atat de vii de parca se proiectau in fata mea…Mi-e dor sa merg cu tatal meu prin padure dupa ciuperci, mi-e dor de Campulung, mi-e dor sa fiu la Rucar si sa-l astept pe bunicul cum vine pe bicicleta…
Tati iarta-ma….Si mai ales TU, bunicule iarta-ma ca am plecat atunci de la Satic cand trebuia sa te ajut…
Si amintirile dor si plang…Ma opresc aici…CHIAR nu mai pot sa scriu….MERGETI LA FILM! MERITA mai mult decat exprima EU in cuvinte!
PS: Despre film a scris la fel de emotionant, dar in felul sau Emil Calinescu pe CINEMIL.RO
