La scoala sau la gradinita micutii au nevoie de un mediu sigur si prietenos in care sa isi desfasoare activitatile. Pentru ca au varste destul de mici copiii au nevoie de un mobilier adaptat nevoilor lor, inaltimii, in care sa se simta confortabil si in care sa poata sta fara probleme cele cateva ore petrecute la scoala ori gradinita. Cei care se ocupa de gradinite si de scoli pot comanda oricand mobilier pentru scoli si gradinite personalizat, fara colturi periculoase si ascutite si cu inaltimi variabile, in functie de statura celor mici. Mobilierul la comanda are avantajul incadrarii perfecte in spatiul dat, micutii vor putea sa il foloseasca fara probleme, va fi usor si simplu de mutat si de intretinut.
Din frame 2, povestea se complica prin simplificare…
FRAME 2…
Unde eşti copilărie, tu şi inocenţa ta necoaptă,
Unde te ascunzi de mine, de par şi acum un tont,
Îmi strig uneori în vis, când tu dormi în alt ungher,
Îţi strig numele şi trist,
Mă afund în aşternut şi…eter…
Am revenit aşa cum am promis. După incursiunea în prima zi de grădiniţă, detalii aici, revin în lumea prezentă prin puterea subconştientului…Dar înainte de asta trebuie să aduc în lumină câteva personaje ,,cheie,, de care ne vom mai lovi pe parcursul acestor randuri si a caror prezenta nu era programata acum, dar jocul ,,bilelor,, de biliard nu poate fi calculat asa cum pot calcula mutarile intr-un meci de şah. Nu o să sparg acum bariera de pe acele personaje şi nu voi divulga momentan mai mult decât este cazul dar incidentele din ultima perioada mă determină să fac o incursiune în anosta lume a prezentului…M, că despre acest personaj este vorba va apărea în viaţa mea undeva în liceu şi va reapărea în viaţa mea undeva mai târziu cu o lovitură mult mai puternică…A înseamnat ceva şi undeva poate mai înseamnă…Nu despre reminiscenţe vreau să vorbesc acum ci despre faptul că, dacă aşa cum bilele pe masa de biliard sunt pline de culoare sau riguros trasate de linii, tot aşa sunt şi personalităţile creionate şi stigmatizate pe sufletul nostru, pe mintea noastra…Nu inteleg de ce ,,M,, nu intelege ca activitatea de a scrie e un hobby ca si pescuitul sau mersul pe role…Diferenta este ca a scrie nu e doar o activitate ,,extra-curiculara,, e o partea din fiinta ta, asa cum membrele fac parte din corpul tau…Nu pot renunta la scris cum nu pot renunta de buna voie la un braţ…O bila colorata nu se va transforma intr-o bila sparta…De ce unii oameni nu pot intelege ca OAMENII NU SE SCHIMBA…Oamenii se transforma pentru iubiti,iubite, logodnice, sot-sotii sau raman cum sunt dar NU SE SCHIMBA. Cand spun ca se transforma spun asta ca pe o metamorfozare. Nu e neaparat un proces rau sau bun dar e un PROCES…Cand te transformi devii din ceva in altceva…Poate ca te cheama la fel, poate ca ai aceeasi culoare a ochilor, asta daca nu porti lentile de contact, poate ca iti pastrezi si aceeasi culoare a parului dar tu din rocker de exemplu daca ajungi manelist e o TRANSFORMARE nu e o schimbare. Daca din barbat rebel care iubeste muntele ajungi manager si conduci un AUDI e TRANSFORMARE nu e schimbare. Schimbare inseamna sa schimbi un tricou verde cu unul negru, sau o pereche de blugi cu o alta pereche de blugi…De ce trebuie sa fim unii dintre noi atat de rigurosi cu regulile si sa respingem ceea ce nu intelegem? Mai grav este faptul ca de multe ori, asa zise bilele riguros trasate cu linii vorbesc despre celelalte bile ca fiind ,,PENIBILE,, …Ce e penibil in arta? În literatură? În poezie? În teatru? Putem asocia un termen ce tine de cultul civic de un domeniu fara limite? Cand un pusti de 17 ani se filmeaza in sala de curs cand ramane gol-pusca si pune filmuletzul pe youtube este intr-adevar un gest penibil…Dar daca vorbim despre un film in care tratam degradarea tinerei generatii si aratam astfel de cadre putem vorbi de acel film ca fiind PENIBIL?…Ce e penibil? Putem vorbi de o poezie cu adjective gen: ne place, nu ne place, ne emotioneaza, ne enerveaza, ne da o EMOTIE…A FI PENIBIL nu e o emotie e un act cocgnitiv raportat la societate…Un roman, o poezie, o piesa de teatru NU POATE FI PENIBILA pentru ca nu face parte din registru…Avem opere literare anticalofile, poezii dadaiste, imprecaţii, piese de teatru absurde…DAR NU PENIBILE…Acestea fiind spuse…ma voi deplasa prin OGLINDA mintii undeva prin anii dinainte de Revolutia de la 1989….
– Ce faci? Aşa a sunat întrebarea mea timidă când am văzut-o pe ea…O chema Corina…Avea părul negru şi ochii verzi…cred…Amintirea ei e palidă în lumina acestei oglinzi îmbătrânite de vreme şi timp…M-am uitat la ea, m-am aşezat în faţa ei şi am vrut să îmi împart pacheţul cu parizer din timpul lui Ceaşcă…A refuzat politicos, aşa cum poate refuza o fetiţă de 4 ani cu un radical NU dar mi-a zâmbit aşa, ca un copil iar eu am roşit…aşa…ca un trandafir…
M-am făcut mai mărişor, am înregistrat pentru părinţii mei pe magnetofon câteva piese precum …Unde este Carolina,, şi ,,Sus in deal e o casa,, plus poezia ,,Zdreanta,, între timp a apărut pe lume adusă de Barză şi surioara mea mai mică, Alexandra, alias Aliţa, alias Sandi Belle, alias răsfăţata familiei cu ochii ei verzi de smarald…Şi dacă tot ne apropiem de pasul spre şcoală nu pot trece mai departe fără să descriu un tablou muscelean din timpul serbării de final de grădiniţă…În acel an, că dacă tot e ziua mea pe 23 decembrie, Moş Gerilă de atunci, (Pe timpul lui Ceaşcă nu era Moş Crăciun) mi-a adus un Piticot şi m-am jucat cu surioara mea Georgiana…Surioara mea a trecut prin multe pe lânga mine…Când era mai mică încercam să-i fur biberonul cu lapte pentru că oricum unei fete nu-i trebuie foarte mult la acea vârstă…credeam eu…Ceea ce e şi mai spectaculos e modul în care părinţii mei, şi le mulţumesc din tot sufletul şi le sunt recunoscători descopereau la timp şi nu o lăsau nemâncată…În plus, Georgiana, ca să se facă mare, când era mică mânca numai în braţe la tati şi doar cu ochii pe jucării, pe magneţi de frigider, pe desene…Poate de asta şi-a dezvoltat astăzi spiritul artistic şi din mâinile ei apar tot felul de creaţii de la cercei din pastă modelatoare la quiling şi goblenuri…Tot ea făcea când era mică hăinuţe pentru păpuşi…Dar să facem poza…
-Haideţi, uitaţi-vă aici! Ne spunea fotograful…Eu eram mândru că aveam cravată de pionier roşie şi în spatele meu era o dulceaţă de şoimiţă a patriei, o elevă de clasa I sau mai mare…Lângă mine era Georgiana într-o uniformă portocalie cu aceeaşi cravată roşie şi rochiţă albastră şi…un ghemotoc, cu fes cu ciucuri…Era surioara mea mai mică pe care tati, cu grija lui, o ţinea de o mânuţă iar noi o încurajam să zâmbească la aparat…Până la urmă poza a ieşit iar eu , cu ochii pe cer mă uitam cu emoţie la nori şi mă visam astronaut, blocat probabil pe retină pe o imagine dintr-un almanah din 1989…Dar din acel august lucrurile nu au mai fost la fel…Părinţii m-au ţinut un an acasă aşa că am ajuns în clasa întâi la şapte ani şi jumătate…Diferenţa nu a fost anul peste, ci cum a trecut acel an peste…Decembrie 1989…Dar asta în rândurile care vin…Deocamdată să mai rămânem puţin în copilăria din perioada lui Ceaşcă cu o piesă celebră…
SCENA LIPITA SI DEZLIPITA DIN NIMIC INVELIT IN NEANT INERT SI VIDAT…CAPITOLUL I
FRAME 1…
Dar eu, nimic fiind, tot ce am, am in mine
Aveti grija cum priviti in adancul vostru
Caci visele voastre se sfarama
Iar daca le calcati in picioare
Va treziti in realitate si…doare
Dupa zeci de mii de clipe care au durat mai putin de o secunda empiric de relativa ajung in sfarsit la capitolul 1 al Romanului pe care vreau sa il scriu pana la 30 de ani – Confesiuni spre mine. Astăzi am avut o epifanie la adresa karmei şi a legilor fizicii din viaţă. Auzim cu toţii de chimie, de atomi, de molecule, dar eu cred că viaţa e ca un joc de biliard sau snooker pentru cei mai norocoşi dintre noi cărora viaţa le dă şi a doua, sau a noua şansă. La mine cred că viaţa a fost un joc de biliard şi snooker în acelaşi timp. Să explic. În viaţă de multe ori trăim clipe contextualizate în scene precum apartament, la bucătărie cu familia, sala de curs, examen, trotuar, staţia de autobuz, ringul de dans…etc…În aceste tablouri apar oameni, persoane pe care le ştim by default gen: fraţi, părinţi, bunici, rude, dar apar şi new entry precum prieteni, iubiţi, iubite, şefi, colegi…Toţi suntem precum bilele pe o masă uriaşă de biliar sau snooker şi totul ţine de cum reacţionăm, de cum ne mişcăm pe această tablă. În rândurile ce vor veni tocmai despre aceste ,,ciocniri,, voi vorbi. Despre cât de adânci sunt, cât de spontane, cum interacţionează ele şi cum schimbă schema bilelor pe tabla de joc. De exemplu cunoşti o fată, trăieşti cu ea o poveste de iubire, prima ciocnire. Dacă despărţirea de ea vine după un an, se produce o deviere, iar ea se va ciocni de altă ,,bilă,, .Dacă ea se desparte de tine după o săptămână, tu te ciocneşti de altă ,,bilă”. Totul e relativ in jurul nostru. Totul e haotic in relatiile noastre. Modul in care decidem acum influenteaza miscarea noastra si a celorlalte bile de aici pana cand vom disparea in ,,gaurile negre,, ale Karmei. M-am gandit la asta pentru ca stiti si voi ca la snooker, o ciocnire dintre o bila colorata si bila de joc se reia dupa o serie de reguli. Mai exact, si in viata te poti ciocni acum de o persoana iar dupa ani sa te ciocnesti din nou de ea, ca un fel de o noua sansa…sau nu…Dar sa intram in actiune…Pana acum doar am aruncat culorile, hartiile, discurile, tastele, bitii si terabitii in joc…Sa trecem la poveste, la actiune…
,,Eu sunt eu. Am făcut ochi şi am apărut pe lume undeva prin Decembrie…sau cum spunea Bacovia…Te uită cum ninge decembre…Poate de asta am fost si sunt un romantic incurabil. Sau poate pentru ca mama mea, scumpa mea mama a fost sensibila si romantica. Poate pentru ca si tatal meu a fost sensibil si romantic…Si de bunica nu mai zic care a avut o fata si trei baieti. Si mama mea a avut un baiat, pe mine si doua fete…Poate ca Dumnezeu asa a inceput sa deseneze viata mea…Sunt fericit ca sunt cum sunt…Romantic, sensibil, emotiv…Sau cel putin eram…Cum se spune…Toti copiii cand sunt mici sunt frumosi pentru ca sunt puri, sunt ca niste ingerasi…Nu imi aduc aminte fireste momentul nasterii mele, dar mama mea mi-a povestit ceva pe cand aveam doi ani…M-a dus la strabunicul meu, undeva in comuna Rucar, strabunic din partea bunicului meu, pentru ca bunica s-a nascut in Ramnicu Valcea intr-o familie cu multi frati si acesta i-a spus…
TILI, băiatul ăsta o să facă cât tot neamul Pâtea şi Dărădan…Şi aceste gânduri am încercat să le duc la lumină în fiecare moment al vieţii mele….Am ajuns să fac Jurnalism, să scriu cărţi, poezii, să joc teatru, să apar în reclame, să fiu actor figurant în filmele lui Sergiu Nicolaescu, să fiu invitat la emisiuni, să fiu iubit din tot sufletul, detestat, urât, invidiat, abandonat, ca în viaţă…În viaţa asta am plâns la filme, la cărţi, am plâns iubind, am râs iubind, am râs, am invidiat, am vorbit, am ocărât, am fost OM, cu defecte şi calităţi, cu clipe şi ore, şi ani şi…Şi povestea continuă…”
,,Prima zi de grădiniţă…Am emoţii…Şi eu şi surioara mea vom face contact cu Lumea Nouă aşa cum şi Columb a descoperit America la sfârşitul secolului XIV…” Cam asa suna gandul meu…bineinteles ca l-am alertat putin cu informatii din inside-ul prezent pentru coloratura…Dar ideea s-a pastrat de nou, de insolit, de surpriza…
– Buna ziua copii. Eu sunt doamna educatoare Marilena. De astazi de la grupa mica pana cand veti fi mari la grupa mare voi fi a doua voastra mamica…
,,Nu o doream ca mămică. O doream pe mămica mea. Cred că şi surioara mea Georgiana era la fel de speriată…”
-Pentru astăzi vreau să văd ce ştiţi să desenaţi…Ce vă aduceţi aminte despre casa voastră…
,,Aveam patru ani când m-a dat mami la grădiniţă. Ştiam să scriu cu litere de tipar şi desenam de zori acasă. În plus, mic fiind, mama când pleca la muncă şi până ajungea şi tati din schimb mă lăsa lângă un maldăr de cărţi şi reviste, iar eu, ca să fiu cuminte şi liniştit le rupeam…Dacă mă gândesc acum cred că făceam asta pentru că ştiam undeva în subconştientul meu, acolo unde lichidul din mine avea o memorie structurată precum apa, că voi lucra în presa scrisă, că voi fi jurnalist şi rupeam toate acele ziare şi reviste comuniste pentru că ştiam că eu voi schimba ceva în presă…Ideea e că pe atunci cântam la magnetofon când mă aşeza tatăl meu şi mă uitam la televizor…Poate de asta am desenat ce am desenat…”
-Bravo Bogdan…Vrei să le explici colegilor tăi ce ai desenat…L-am desenat pe Silviu Brucan când dă un interviu…
Atunci educatoarea a rămas mască…Într-adevăr eu desenasem un om chel care ţinea un microfon şi lucra la TVR…Îmi pare rău că nu am păstrat acel desen…Ştiu că educatoarea mea l-a arătat unei persoane dar povestea a rămas…Poate de atunci undeva era scris că voi lucra în televiziune…Mai mult, până la şase ani, când mă duceam la bunici, îl imitam pe Ceauşescu iar surioara mea aplauda şi făcea pe Elena Ceauşescu…Dar aventura mea la grădiniţă nu s-a limitat aici…La grădiniţă am cunoscut pentru prima oară fiorul unui zâmbet feminim…dar povestea în rândurile viitoare…
