Uncategorized

Delirium – Foileton

Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

In camera intunecoasa,aceeasi camera intunecoasa,in care zaceam de mult timp,atat de mult timp incat pierdusem sirul zilelor,batea un vant rece care m-e trezit. Voiam sa ma acopar cu ceva,fiindu-mi foarte frig numai in camasa pe care o purtam de cand eram in acel loc. O camasa ce fusese candva alba,iar acum era invechita de timp,rupta,subtiata si murdara.

Incercam sa ridic capul dar nu puteam,privirea imi era incetosata,ochii ii puteam deschide numai pe jumatate. Capul si corpul ma dureau ingrozitor. Abia zaream in ceata… Cu gesturi mecanice,ca un robot,am inceput sa imi pipai corpul prin tesatura subtire a camasii. Ceva ca o taietura umeda se simtea sub degetele mele reci. O teama nefireasca si foarte intensa deja pusese stapanire pe fiinta mea.

Tremurand de teama,cu greu incercam sa imi adun ultimele puteri sa ma pot ridica din pat pentru a ma privi in cioburile ramase de la o oglinda veche si prafuita ce zaceau pe masa de langa pat. In mintea mea ma intrebam cuprinsa de teama “Oare ce mi s-a intamplat? Ce mi-ar putea arata cioburile de oglinda cand am sa ma privesc in ele? Oare mai sunt intreaga,sau … ? ” Si am inceput din nou sa tremur cuprinsa de si mai multa spaima. Imi era foarte frica,da,de ceea ce mi s-ar fi putut intampla in acel loc. Ani la rand tortura tinuse loc de tratament. Credeau ca in felul acesta ma vor readuce la “normalitate”. Cu corpul tremurand de teama si de durere,m-am apropiat tot mai mult,cu pasi mici,de masa din camera,intrebandu-ma in continuu daca mai sunt intreaga.

In acel loc unde eram inchisa se intamplasera si inca se intamplau multe orori. Zeci de oameni aflati pe mainile unor scelerati in halate albe dar mereu murdare de sange erau supusi la tratamente oribile greu de descris in cuvinte.

Auzisem,in momentele in care inca mai eram lucida si puteam sa ies din incaparea in care eram acum inchisa in permanenta,ca o tanara din camera alaturata fusere groaznic torturata iar cand si-a revenit in simtiri corpul ei era brazdat de o taietura imensa,cusuta in graba. Trezindu-se,cand a intrebat ce s-a intamplat cu ea de ajunsese in asemenea hal,drept raspuns a primit o intepatura in brat si o replica seaca urmata de un ras monstruos “Ai devenit donatoare!Chiar tu ai acceptat asta!Somn usor!”

Gandul ca mi s-ar fi putut intampla si mie aceeasi grozavie ma speria tot mai mult dar nu puteam reactiona pe deplin. Durerea din corpul meu slabit era din ce in ce mai ascutita. Simturile si ochii mei nu isi revenisera. Nu inca…

Si totusi,ce era cu acea durere puternica ce parca imi sfasia intreg corpul? Sprijinindu-ma de masa,am luat in mana un ciob de oglinda si il plimbam usor de-a lungul meu incercand totusi sa descopar de unde venea acea durere. Deodata,observ ceva prin ruptura camasii. Privirea-mi incetosata se chinuia sa desluseasca o imagine cu contur rosiatic.Cu degetele reci si aproape amortite am inceput sa palpez mecanic.
Ceea ce simteam,semana tot mai mult cu gandul ce ma ingrozea si nu imi dadea pace deloc. Cu ciobul de oglinda intre degete am facut cale intoarsa inspre fereastra de langa pat. La lumina razelor lunii ce patrundeau prin geamul murdar,l-am apropiat de mine asa cum era,prafuit si murdar. Era singurul ce mi-ar fi putut arata ceva ce ma umplea de ganduri negre tot mai mult.

De vazut,vedeam tot in ceata,oricat de mult ma straduiam sa vad clar. Am inceput sa imi masez usor ochii sperand ca voi putea vedea mai bine. Aveam nevoie sa vad ce se intampla cu mine,de unde durerea aia care devenea tot mai ascutita,tot mai sfasietoare. Masam incet si indepartam mana.Din nou masam si din nou indepartam. Parca incepeam sa vad un pic mai bine. Dar durerea…durerea era crunta,era ca un foc ce ma mistuia cu totul. Si din nou imi masam incet pleoapele inchise,sperand ca voi putea totusi sa vad clar.

Si da,incepeam sa vad un pic mai clar…”Trebuie sa nu mai vad deloc in ceata! Ochii mei trebuie sa vada limpede,acum,mai mult ca oricand!”,imi spuneam in sinea-mi.Iar corpu-mi slabit tremura de durerea ce il macina.

Ochii mei vedeau mai clar. “ACUM! ACUM TREBUIE SA AI CURAJ SA VEZI ADEVARUL DESPRE DUREREA CE NU ITI DA PACE!”,soptea o voce in interiorul meu.

Cu gandul aflarii adevarului,dar si cu o teama puternica in mine,mi-am asezat din nou ciobul de oglinda in fata corpului. Tremurand din toate incheieturile am indepartat cu gesturi usoare camasa,lasand loc pielii dezgolite. In lumina slaba a lunii,ce razbatea prin ochiul de geam luminand si ciobul de oglinda,mi se arata in fata ochilor oroarea ce avea sa ma marcheze pentru tot restul zilelor.

O taietura imensa,inca sangeranda,imi brazda o parte a trunchiului,cusatura cu multe noduri facand-o sa semene cu un ranjet grotesc ce parca imi soptea mut ceea ce nici in cele mai groaznice cosmaruri nu mi-am putut inchipuii. Imaginea infatisata atat de brutal in fata ochilor mei inca incetosati un pic,m-a paralizat pentru cateva momente. Nu mai puteam avea absolut nicio reactie. Intepenisem strangand in mana acea bucata de oglinda prafuita…

By Otilia Bercaru

Uncategorized

Alexandra Gabriela Gogu, povestea unor fotografii cu suflet, captive intre timp si spatiu! FOTO

Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Pe Alexandra o stiu de cel putin 4 ani…Atunci cand am cunoscut-o de abia isi luase buletinul si era deja implicata in cateva proiecte coregrafice… Astazi, Alexandra se pregateste de studentie dupa ce a intrat la ASE – Facultatea de Economie Teoretică şi Aplicată.  Carte preferata – Patul lui Procust. Autor preferat – Camil Petrescu pentru analiza psihologica si subiectivism. A implinit recent 18 ani, e absolventa a Scolii Nicolae Kretzulescu si are multe pasiuni, dar, dintre toate, cea care ii creioneaza cel mai des timpul liber este… FOTOGRAFIA…

Continue reading “Alexandra Gabriela Gogu, povestea unor fotografii cu suflet, captive intre timp si spatiu! FOTO”

Uncategorized

Ana Glavce – Povestea din spatele unui om energic, ambasador de brand pentru TNT!

Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Pe Ana Glavce am cunoscut-o dintr-o intamplare in timp ce frunzaream portalhr.ro. Mi-au placut articolele ei, abordarile si temele pe care le transforma in topic-uri pentru un site dedicat oamenilor care cauta excelenta in orice domeniu de activitate…Nu o sa va mai retin…Va las sa fiti vrajiti de povestea ei…

Nascuta in Bucuresti, cu o buna parte a copilariei petrecuta in Africa, provenind dintr-o familie in care de trei generatii aproape toata lumea era biolog, la varsta de 18 ani am decis ca doresc sa ma fac… medic.

Dupa ani de meditatii costisitoare si doua admiteri nereusite, m-am angajat: lacatus mecanic intretinere, la institutul Victor Babes. In anul petrecut acolo, mi-a venit mintea la cap, motiv pentru care in 1989 intram (fara meditatii), printre primii… la facultatea de Biologie! Erau anii concurentei acerbe: 16 candidati pe loc.

Foarte importanti pentru mine au fost anii petrecuti in Liga Studentilor din Universitatea Bucuresti, ca reprezentant al facultatii si apoi vicepresedinte al Ligii. Am trait cu intensitate maxima activismul acelor ani, si ramane pentru mine una dintre cele mai importante experiente formatoare.

Dupa facultate, am urmat un masterat in Etologie Umana, timp in care am lucrat ca cercetator la institutul de Antropologie al Academiei Romane. Apoi, pentru aproape un an, am fost preparator la catedra de Fiziologie animala a facultatii de Biologie din Bucuresti.

Distanta dintre felul in care cariera academica arata in visele mele si ceea ce in realitate parea sa fie… m-au facut sa parasesc facultatea, pentru a lucra vreme de cinci ani in organizatii neguvernamentale. Cinci ani in care am invatat enorm si care mi-au prilejuit intalnirea cu domeniul resurselor umane: mai intai ca trainer (formator), apoi ca generalist.

In 2000 am raspuns unui anunt de recrutare (publicat in Romania Libera de luni – binecunoscuta pe atunci ca fiind cea mai importanta “bursa” de locuri de munca), parasesc sectorul neguvernamental pentru a ma angaja Manager de Resurse Umane la TNT. Loc in care lucrez si astazi.

Nu voi insira aici diplome si certificari – desi desigur exista – deoarece cred ca experientele si etapele despre care am pomenit pe scurt (unele reusite, altele mai putin), au contat la formarea mea mai mult decat toate cursurile, diplomele si acreditarile.

Fire curioasa si destul de nerabdatoare, nu pot spune ca am vreun hobby stabil. Imi place sa citesc. Imi place teatrul si vad cat de multe filme pot. Mai presus de orice, cred ca-mi plac oamenii. Ma intereseaza sa-i vad, sa-i inteleg,  sa-i ascult. Ma intereseaza mecanismele interactiunii dintre ei si (aproape) orice implica sau este legat de procesul comunicarii.

 BOGDAN: Ce inseamna pentru tine jobul exploziv de la TNT?

Ana: Job-ul de la TNT, pana sa fie “exploziv”, este unul in care am petrecut foarte mult timp. Sunt adeseori intrebata (uneori cu o unda de repros) de ce am stat aici atata amar de vreme. Raspunsul este simplu: pentru ca jobul de la TNT a fost de fapt mai multe job-uri: in fiecare dintre etapele de dezvoltare ale firmei, jobul de manager de resurse umane a insemnat ceva mai mult sau mai putin diferit. Pe de alta parte, TNT este un loc in care HR-ul chiar are un loc real la masa deciziei. Mai mult, atata vreme cat am demonstrat ca merit libertate absoluta in meseria mea, aceasta mi-a fost acordata. Nu e putin lucru.

 BOGDAN: Care sunt atu-urile companiei TNT raportate la concurenta!? Puncteaza trei idei care transforma si a transformat TNT intr-o companie de top

Ana: Nu stiu daca ai observat mesajul care apare pe avioanele si camioanele noastre, mesaj care reflecta o abordare aparte a oricarei provocari, de catre oamenii de la TNT: Sure we can. Grafic, ultima parte a mesajului pare scrisa de mana, ca o semnatura. Cu alte cuvinte, facem lucrurile sa se intample, muncind in echipa si punem suflet. Acest gen de abordare este cel care face diferenta si care ne aduce constant rezultate masurabile, de business.

BOGDAN: Care sunt secretele succesului tau?

Ana: Ar trebui sa definim mai intai ce inseamna succes, pentru ca sa stiu daca am asa ceva! 🙂 In parte glumesc, desigur: daca succes inseamna a lasa in urma lucruri care functioneaza si de care te mandresti, daca succes inseamna sa fii impacat atunci cand te uiti in oglinda… atunci chiar am succes! Pana la secrete, cred cu sinceritate ca m-a ajutat enorm faptul ca ma autopercep ca fiind un om norocos si funciarmente fericit. Sunt convinsa ca, daca aveam despre mine convingerea ca sunt mai nefericita decat merit si/ sau impiedicata la tot pasul de vitregia sortii, nu s-ar fi obosit nimeni sa ma intrebe azi ceva… Da, cred ca succesul tine in mare parte de felul in care noi ne raportam la noi insine.  Desigur, a fost important sa muncesc pe branci si sa invat diverse, dar indraznesc sa spun ca cea mai importanta munca a fost cea depusa cu propriile-mi limite si blocaje, iar cea mai importanta invatare – cea despre mine insami. Eu cred ca fara acest tip de efort, nu reusim mare lucru. Indiferent la cate cursuri mergem, cate diplome avem sau cate carti de specialitate citim. Cel mai mult am invatat gresind: gresind, lovindu-ma de praguri, admitand ca am dat-o in bara si avand disponibilitatea de a intelege cu onestitate unde si de ce am gresit.

BOGDAN: Cum iti colorezi putinul tau timp liber?

Ana: In primul rand, sa facem o precizare: nu as sta intr-un job in care timpul liber ar fi putin. Stiu ca in corporatii se poarta manageri cu putin (spre deloc) timp liber. Eu nu as rezista intr-un astfel de job! Nu cred in oameni-masini care muncesc non-stop. Nu cred in vieti in care timpul personal este redus la aproape nimic.

In timpul meu liber, fac cele mai diverse lucruri: conversez cu fiul meu de 15 ani, inot, imi plimb cainele, ma intalnesc cu prietenii, citesc, merg la teatru si film, particip la proteste de strada atunci cand simt ca vocea mea trebuie sa se faca auzita, incerc sa pun umarul la cauze in care cred.

Sunt un cautator: bucuria cea mai mare pentru mine este deci, sa gasesc: un vers care plezneste emotiile, un om frumos, o carte de care nu ma pot desprinde, o emotie cu care nu m-am mai intalnit, o imagine care-mi taie respiratia, o poveste care ma face sa gandesc si ma mai invata ceva . Pe scurt, caut acele momente de gratie care pot fi numite fericire. Nu le caut intr-un loc anume, caci ele se gasesc in cele mai nebanuite locuri. Nu le caut nici sub o forma anume, caci ele se gasesc sub cele mai nebanuite forme…

BOGDAN: Ce ti-ai propus pentru 2014?

Ana: Desigur, exista o serie de lucruri clare: reacreditarea TNT ca organizatie Investors in People, ar fi un exemplu. Investors in People este un standard frumos, acreditarea implica multi ani de munca, iar pastrarea acreditarii nu este nici ea un lucru chiar usor.

Planurile profesionale pentru 2014 mai includ schimbari in procesul de evaluare al performantei (in sensul implementarii unei aplicatii care va reduce birocratia si cantitatea de hartie consumata) si revizuirea proceselor prin care un nou angajat este integrat in organizatie.

In plan personal, mi-as propune sa inchei 2014 undeva la mare, in plin soare. Dar nu este foarte realist. Mi-as mai dori sa-mi pot propune sa inchei anul intr-o Romanie mai normala din punct de vedere politic si social, dar din nefericire cred ca este inca si mai nerealist… Un mic plan realist ar fi sa urmez un curs de fotografie.

 BOGDAN: Cum trebuie sa fie sau ce trebuie sa faca un tanar sau o tanara ca sa poata lucra la TNT?

Ana: Desigur, trebuie sa indeplineasca acele cerinte ale postului fara de care nu ar putea face fata rolului sau in organizatie, dar asta este de la sine inteles. Esential este sa se potriveasca culturii organizatiei; asta presupune sa fie o fire deschisa si onesta. Sa aiba simtul umorului, creativitate, curajul de a experimenta si de a-si asuma responsabilitatea propriilor opinii si actiuni.

BOGDAN: Un mesaj pentru cititori

Ana: Lasa-ti problemele personale la usa biroului, ne indeamna adeseori angajatorii. Nu stiu indemn mai imposibil de urmat. Si, chiar de indemnul devine posibil de urmat – printr-un soi de interventie aproape chirurgicala asupra mintii si sufletului nostru – la ce bun? Pentru a lasa problemele la usa biroului, acolo trebuie sa-ti lasi si visele. Si emotiile.

Si astfel, intri in birou sub forma unei jumatati-de-om… Oare cat de bine, mult si performant pot munci niste jumatati-de-oameni? Si, mai ales, pentru cat timp? Cautati deci, acele companii in care puteti functiona ca oameni intregi. Acele companii de care nu trebuie sa fugi pentru a avea o viata si dupa serviciu…

 In loc de Epilog…

Pentru ca a vorbit putin si de Africa, o melodie tulburatoare dintr-un film si mai tulburator…

Uncategorized

Suflete în culori sau arta fotografică în2

Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

dsc_1336dsc_1348Costin Rusu şi AnaMaria Bălan sunt noii noştri colegi de echipă de la presainblugi.

Dar nu pentru atâta lucru am deranjat literele din wordpress…Nu! Costin şi AnaMaria sunt două suflete pline de talent, culoare şi dragoste pentru frumos…Dar să lăsăm rândurile şi imaginile să vorbească…

Costin Rusu este elev la Liceul Benjamin Franklin, profil ştiinţele naturii. Iubeşte înotul, teatrul, dansul (a fost membru al trupei de streat-dance Freak OUT), dar cel mai mult iubeşte fotografia. Motto-ul lui “Culoarea face totul” inspiră fiecare fotografie pe care o realizează, fie că vorbim de aparate digitale sau aparate cu rol film.dsc_0517

Pasiunea pentru fotografie, chiar dacă e mare, nu e atât de veche pe cât s-ar crede şi are în spate o poveste desenată parcă pe acorduri de Valentine,s Day. Costin Rusu s-a apucat de fotografie de circa 7 luni, fiind inspirat de AnaMaria Bălan. Cine e AnaMaria? Să o cunoaştem împreună…

dsc_9626AnaMaria Bălan are 17 ani şi este elevă la Liceul  C.A. Rosetti, profil ştiinţele naturii. L-a cunoscut pe Costi pe o bancă din cartierul Titan. AnaMaria păstrează şi acum în DEX la cuvântul “fotografie” primul trandafir roşu de la Costi.

Împreună au sute de fotografii, fotografii care nu mai au nevoie de nici un comentariu…

  • dsc_1167

vip


Bogdan Dărădan&Valentina Lică


fire1

fire-diary1