SISU: Road to Revenge – o legendă nordică renăscută în sânge, zăpadă și tăcere

Există cuvinte care nu pot fi traduse. Termeni care depășesc dicționarele și își găsesc sensul doar în fapte, în gesturi și în momente limită. În limba finlandeză, un astfel de cuvânt este sisu. O forță interioară care nu ține cont de logică, speranță sau limite. O încăpățânare feroce, amestec de stoicism, supraviețuire și furie lucidă.

Atât Sisu (2022), cât și Sisu: Road to Revenge -sau Sisu: Drumul răzbunării  încep cu această definiție. Dar abia sequelul o transformă într-o declarație totală de cinema. Dacă primul film prezenta legenda unui om care voia doar să fie lăsat în pace, al doilea o amplifică, o adâncește și o cimentează ca pe un basm modern transmis din gură în gură. Un basm adult, în care eroismul este la fel de crud ca iarna arctică, iar supraviețuirea nu are nimic romantic.

O lume după război. Un om care nu mai are nimic de pierdut.

Acțiunea din Road to Revenge se mută în perioada de după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Aatami Korpi, soldatul finlandez care a devenit un mit pe câmpurile de luptă, își dezmembrează casa – scândură cu scândură – și o încarcă în camion. Este o imagine devastatoare și, în același timp, poetică: un om care își ia în spate ruinele vieții și speră să le reconstruiască într-un alt loc.

Această secvență este una dintre cele mai puternice din film. Condensează în câteva minute trauma unui bărbat care și-a pierdut toată familia (soția și cei doi băieți) uciși în timpul conflictelor cu sovieticii. Și tocmai când crede că s-ar putea retrage undeva pentru a trăi în liniște, destinul îl lovește din nou.

Dacă în primul film naziștii îl vânau pentru aur, în sequel sovieticii îl urmăresc pentru răzbunare. Nu pentru aur, nu pentru resurse, ci pentru că acest om, singur, a fost responsabil pentru pierderi imense pe front. A devenit, în ochii Armatei Roșii, un simbol al sfidării. Un afront personal.

De aici începe drumul.

Drumul lui către răzbunare.
Drumul lor către moarte.

Aatami Korpi = un erou care nu trebuie să vorbească pentru a domina ecranul

Interpretat încă o dată excepțional de Jorma Tommila, Aatami Korpi rămâne același personaj taciturn. Nu vorbește mai mult decât în primul film. Nu simte nevoia. Fiecare rid al feței, fiecare privire, fiecare respirație grea spune tot ce trebuie.

Aici, continuitatea este impresionantă.

Deși filmele au fost realizate la trei ani distanță și în țări diferite, Aatami arată identic. Machiajul, îmbătrânirea, cicatricile, costumul, postura – toate respectă fidel estetica primului film. Pentru un spectator atent, sau pentru cineva care decide să le vadă consecutiv, senzația este că acțiunea curge natural, ca două capitole din aceeași epopee.

Chiar și câinele său arată la fel: un companion loial, discret, și, asemenea stăpânului, letal când situația o cere.

De la film de acțiune la epopee modernă

Tonul filmului este și mai apropiat acum de o legendă transmisă între veterani, între localnici, între cei care jură că „știu pe cineva care l-a văzut pe Aatami cu ochii lor”. Exact ca în poveștile despre Rambo, în care realitatea devine mit, iar mitul devine realitate.

Dar Sisu 2 adaugă un alt strat: o nebunie lucidă care amintește de Mad Max: Fury Road.
Multe cadre sunt practic goană continuă și onfruntări explozive și ingeniozități de supraviețuire care depășesc logica fără să alunece în ridicol.

Sisu ca tipologie cinematică

• are forța și tăcerea lui Rambo,

• are lumea haotică și hiperviolentă din Mad Max,

• are minimalismul vizual din filmele nordice,

• și are umorul absurd, sec, incredibil de eficient al cinemaului finlandez.

• și zâmbetul lui Chuck Norris

În Road to Revenge, Aatami elimină sute de inamici, într-o manieră atât de creativă și surprinzătoare, încât secvențele devin un spectacol vizual în sine. De la capcane improvizate, la folosirea terenului, la lupte corp la corp impecabil coregrafiate, filmul nu se teme să exagereze. Dar o face cu stil.

Stephen Lang rămâne un antagonist de calibru

Alegerea lui Stephen Lang (Avatar, Don’t Breathe) ca principal adversar a fost inspirată.
Are exact tipul de prezență militară și autoritară care îl transformă într-un egal demn de Aatami. Chiar dacă, evident, nu îl depășește niciodată în intensitate, personajul său întregește dinamica unui duel care se construiește progresiv, până în finalul neașteptat și brutal.

În acest sequel, sovieticii nu sunt prezentați schematic. Sunt soldați cu oboseală în ochi, cu ură, cu frică -o armată care înțelege treptat că urmărește un bărbat pe care probabil nu ar fi trebuit să-l provoace.

O lume a zăpezii, sângelui și mecanicii reci

Vizual, filmul este un deliciu. Stilul este aproape identic cu primul:

• culori reci,

• cadre largi,

• detalii asupra instrumentelor,

• montaj dinamic,

• sunet industrial, metalic, dur.

Coloana sonoră este, într-adevăr, aproape aceeași cu cea din primul film. Sunetele, ritmul, instrumentele, atmosfera – totul creează continuitate. De altfel, după primele cinci minute, ai impresia că cele două filme au fost filmate unul după altul, ca o singură producție lungă.

Pe bună dreptate.

Diferențele de producție sunt invizibile, iar estetica este atât de bine păstrată încât vizionarea consecutivă, într-o singură zi, ar fi perfect fluidă.

Violența = un limbaj artistic în sine

Sisu: Road to Revenge nu își cere scuze pentru violența sa. Nici nu trebuie.
E o violență stilizată, aproape coregrafică, cu o doză de absurd care te face uneori să chicotești, în timp ce scena rămâne în continuare feroce. Exact ca în primul film, brutalitatea devine un instrument narativ. Aatami nu ucide pentru plăcere. Ucide pentru că nu are altă opțiune: lumea îl obligă din nou să răspundă cu sisu.

Momentul în care decide să nu mai fugă, ci să întoarcă vânătoarea împotriva urmăritorilor, este punctul în care filmul explodează într-un ritm alert, ce nu mai încetinește până în final.

Poveste simplă, execuție eficientă

Un lucru rămâne foarte clar: filmul nu complică inutil narațiunea.
Este un film de acțiune pur, eficient, direct.
Nu încearcă să fie mai mult decât e, și tocmai de aceea funcționează.

Aatami este la fel de tăcut, la fel de dârz, la fel de inventiv.
Răufăcătorii sunt la fel de agresivi și, de cele mai multe ori, la fel de nepricepuți în a evalua cu cine se pun.

Dar în acest sequel există un strat emoțional mai puternic.
Imaginea casei demontate, încărcate în camion, aduce un simbol al fragilității. Pentru prima dată, vedem cât de mult a fost distrus acest om înainte de a deveni legenda sângeroasă pe care o cunoaște toată lumea.

Judecata finală

Dacă ți-a plăcut primul Sisu, nu doar că vei aprecia sequelul ci îl vei savura.
Tot ce funcționa în prima parte este prezent și aici, dar amplificat:

• violență spectaculoasă

• protagonist tăcut și impunător

• antagonici memorabili

• umor absurd

• acțiune continuă

• atmosferă nordică rece, impecabil filmată

Filmul nu încearcă să schimbe formula. O perfecționează.
O rafinează.
O duce la extrem, dar fără să o dilueze.

Este exact ce promite:
o legendă spusă la gura sobei, despre un om pe care nu l-a putut opri nici vremea, nici războiul, nici moartea.

În cinematografe, distibuit de INTERCOM FILM , din 21 noiembrie, filmul merită văzut pe ecran mare.
Merită trăit.
Și merită transmis mai departe  ca orice legendă adevărată.