Atelier de Idei

INTERVIU: Mihaela Gherghisan despre Europenizarea Mass Media din Romania

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Our Score

➡ Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt paşii pe care trebuie să-i urmeze jurnaliştii pentru a deveni corespondenţi acreditaţi pe lângă instituţiile Uniunii Europene?

12-10-2015 09-32-33Comisia Europeană emite acreditări anuale sau temporare; pentru cele anuale, se cere ca un ziarist să aducă proba că este angajatul unui organ de media care-l plăteşte în consecinţă şi că jurnalismul este sursa sa principală de venit. Pentru cei care lucrează în regim de freelancer, trebuie adusă proba că publică articole sau produc documente media legate de UE.

Toate detaliile, inclusiv criteriile privind profilul organizaţiilor de media care doresc să aibe corespondenţi la Bruxelles, se găsesc foarte bine detaliate online, pe site-ul Comisiei Europene, în paginile Direcţiei Generale Comunicare. Acreditarea este valabilă pentru toate instituţiile europene. Ea nu este o carte de presă, ci doar o carte de acces. 

➡ Cum interacţionează jurnaliştii acreditaţi cu reprezentanţii Uniunii Europene? Care sunt avantajele de care dispun datorită acestei acreditări?

Prezenţa unui ziarist acreditat la Bruxelles este vitală şi nu va înlocui niciodată informaţia obţinută la distanţă. Contactul uman rămâne primordial în această meserie şi nu poate fi ignorat.

Avantajele obţinerii unei acreditări la Bruxelles sunt enorme, deşi ele par să se fi diminuat odată cu explozia internetului şi a surselor de comunicare online. Ziariştii acreditaţi se află pe o listă de contacte ṣi primesc comunicate de presă de la toate instituţiile europene.

 Ei au acces în instituţii, cu un grad mai mic sau mai mare de libertate de mişcare (la Comisie este accesibilă doar clădirea centrală – Berlaymont – şi doar zona presa de la parter şi subsol caşi cantina; pentru a merge la etajele superioare, ei au nevoie de invitaţia unui funcţionar care îi şi acompaniază de la Recepţie).

Acest acces le dă posibilitatea să facă cunoştiinţe cu diferite persoane aflate la diferite nivele decizionale UE. Contactul cu purtătorii de cuvânt este important, dar el reprezintă puţin în comparaţie cu toate celelalte posibilităţi.

Cu timpul, un ziarist serios şi cunoscut primeşte invitaţii la o serie de întâlniri cu comisari europeni sau parlamentari europeni unde poate afla elemente de informaţie care nu se găsesc pe internet. Atenţie însă la manipulări. Ca peste tot, nu toate informaţiile sunt date cu bune intenţii.

Un ziarist trebuie să fie mereu conştient, la Bruxelles sau oriunde în lume, că atunci când i se dau de bună voie informaţii sensibile, există mereu un alt motiv în spatele acestui gest.

Un ziarist aflat la Bruxelles de ceva vreme îşi face prieteni şi cunoştiinţe nu doar printre mai marii momentului, ci mai ales printre funcţionarii mai mici şi secretare. Aceştia vor fi întotdeauna o mână de aur privind informaţiile.

În plus, cu cât un organ de presă are o prezenţă mai îndelungată la Bruxelles, cu atât el va fi mai respectat în mediul comunitar.

➡ Din experienţa dumneavoastră, cum a evoluat fenomenul europenizării Mass Media în România? Consideraţi că integrarea în Uniunea Europeană a produs modificări substanţiale asupra Mass Media din România?

Acoperirea evenimentelor care ţin de UE în mass-media românească a început cu mult înainte ca România să devină stat membru în 2007; a început de fapt odată cu deschiderea negocierilor preaderare, în 2001.

Parcursul României spre UE a fost extrem de anevoios şi plin de surprize. De mai multe ori între 2001 şi 2005, România s-a văzut chiar pe punctul de a pierde acest pariu (scandalul orfanilor “vânduţi” Italiei, afacerile de corupţie ale guvernului Năstase, impunerea monitorizării fără precedent pre şi post aderare, etc).

Toate acestea au făcut ca UE să devină un adevărat subiect de presă, deşi nu mereu acoperit cu rigoarea necesară. După 2005, s-a remarcat un grad sporit de profesionalism al celor care acopereau subiectele europene, mai ales în presa scrisă. Din păcate, acum o parte dintre aceştia au părăsit presa şi nivelul a scăzut din nou.

România, care continuă să fie pusă la colţ în UE prin existenţa Mecanismului de Verificare şi Cooperare (MCV) – monitorizarea – a avut totuşi la Bruxelles o reprezentare corectă, dacă e să ne gândim numai la prezenţa timp de cinci ani a lui Dacian Cioloṣ în Comisia Europeană. Pe vremea aceea (2009-2014), presa română nu a reflectat însă activitatea lui la Bruxelles (reforma Politicii Agricole Comune) aşa cum ar fi putut s-o facă.

Pe de altă parte, este bine ştiut că good news is no news, prin urmare actualul comisar european din partea României, Corina Creṭu şi ale sale peripeţii dezvăluite de Politico, au avut mai multă acoperire în presa română în ultimele săptămâni decât a avut Dacian Cioloṣ în cinci ani.

La fel, de când România şi Bulgaria nu mai sunt oile negre ale UE, locul lor fiind luat de Ungaria şi Slovacia, presa şi-a cam pierdut entuziasmul faţă de Bruxelles.

➡ Din punct de vedere al numărului de jurnalişti acreditaţi pe lângă Uniunea Europeană, cum evaluaţi rolul Mass Media în România, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

Prezenţa presei române la Bruxelles este aproape inexistentă. Radio România şi TVR şi-au păstrat corespondenţi, dar sunt singurele. Au dispărut şi Agerpress, şi Adevărul, şi Mediafax. Pentru moment, corpul de presă românesc este format din doar patru persoane, dacă mă includ şi pe mine în această categorie.

Greu de spus dacă este vorba despre o lipsă de fonduri, o lipsă de interes sau despre amândouă.

Este adevărat că din 2010, odată cu instalarea crizei economice, s-a remarcat o diminuare dramatică în numărul ziariştilor europeni acreditaţi la Bruxelles. Unii din ei au dispărut pur şi simplu peste noapte. Alţii continuă să lucreze mai modest, se deplasează din ce în ce mai puţin la evenimente din afara oraşului (cum ar fi plenara Parlamentului European la Strasbourg), au renunţat la birou şi lucrează de acasă, etc.

Totuşi, corpul de presă bulgar şi polonez se ridică mai departe la aproape zece persoane, nemaivorbind de ţări ca Germania, Franţa şi Marea Britanie, care au zeci de corespondenţi aici. Singurele ţări mai prost reprezentate decât România sunt Ţările Baltice, anume se mai află azi la Bruxelles doar un singur ziarist, un leton.

➡ Cum v-aţi raportat la Instituţiile Uniunii Europene în perioada în care aţi fost corespondent acreditat din partea României? Care sunt principalele atribuţii ale jurnalistului acreditat la Bruxelles?

Aşa cum am mai spus-o de multe ori, la Bruxelles, un corespondent de presă le face pe toate: este reporter şi merge pe teren şi la conferinţele de presă zilnice ale Comisie Europene şi ale grupurilor politice din Parlament; stă până dimineaţa în summiturile UE. Dar un reporter, ca atare, nu există decât în redacţiile mari, unde ierarhizarea ziariştilor este făcută după modelul redacţiilor naţionale. Acestea sunt puţine. Majoritatea “birourilor” de presă de la Bruxelles sunt compuse, mai ales cum în timpul crizei, dintr-un singur om, corespondentul. El este şi reporter şi redactor, şi traducător şi reprezentant PR.

Pentru români, relaţia cu Instituţiile UE este una dificilă. Am încă impresia, după mai bine de 15 ani de carieră aici, că sunt mai departe privită cu teamă, cu neîncredere ṣi uneori cu dispreţ. Unii dintre foştii purtători de cuvânt mi-au mărturisit că mă priveau ciudat când lucram împreună pentru că “ştii ṣi tu cum e, românii nu sunt de încredere…” Există aici o reticenţă faţă de presă română, mai ales cea din ţara care este arareori corectă, dar şi faţă de politicienii români care de-a lungul timpului şi-au dovedit gradul de “seriozitate”.

➡ Care sunt obstacolele pe care a trebuit să le depăşiţi pentru a vă exercita activitatea în mod eficient?

Obstacolele în cariera mea aici au ţinut deci de faptul că eram asimilată uneori presei române dar nu numai.

Am avut ceva dificultăţi în 1999 de a obţine acreditarea UE din partea RFI-ului pentru că exista deja un birou francez al RFI cu multe persoane acreditate. Mi-au acordat-o în cele din urmă cu menţiunea că lucrez pentru RFI în limba română. Menţiunea există în continuare pe badge-ul meu de presă UE, cu toate că lucrez şi pentru serviciul francez de la Paris.

Apoi, pe vremea aceea, ca ziarist român, a ajunge să iei un interviu unui purtător de cuvânt al Comisiei Europene era un pas important; a vorbi cu un parlamentar european era un vis. Le-am făcut pe amândouă, cu greu, cu dificultăţi şi cu ceva umilinţe.

Odată cu apropierea momentului 2007, căile de acces spre instituţii s-au mai deschis; mi-amintesc că am fost totuşi singurul ziarist român cu care a dorit să stea de vorbă între patru ochi în 2004 un parlamentar european, raportor pentru România. M-a primit în biroul lui ṣi cu multă aroganţă mi-a mărturisit că “detesta presa română ” cu care a avut probleme şi m-a ameninţat că îmi va face trai nesuferit dacă apare în altă parte decât la RFI ceea ce îmi va spune el. Cred că l-am privit ṣi eu la rândul meu cu atât de mult dispreţ, încât a plecat ochii ṣi şi-a cerut scuze pentru cele zise…

După 2007 a urmat partea cea mai grea: cooperarea cu românii din instituţii sau în cadru instituţional. În rarele momente în care România a contat în discuţiile ministeriale de la Bruxelles, miniştrii de resort au fugit de presă. Mi-amintesc un episod penibil din 2012 când România a blocat acordarea statutului de ṭară candidată UE Serbiei. Sunam ca disperaţii la MAE şi la purtătorii de cuvânt de aici, ministrul de externe era prezent la ministeriala la Bruxelles, dar nu vroia să vorbească, toată presa străină mă suna crezând că aveam informaţii, a fost o nebunie. La sfârşit, ministrul a fugit de noi, dar a acordat un interviu la AFP gonind spre aeroport… Mi-a fost greu să-i explic redactorului şef de la RFI de ce nu aveam eu acel interviu…

În 2013, la maratonul negocierilor bugetare UE pentru 2014-2020, presa română a fost singura care nu a avut acces la poziţia de negociere a ţării sale. Toţi ceilalţi colegi se plimbau prin summitul UE cu documente de poziţie obṭinute de la Reprezentanţele permanente la Bruxelles. Românii n-aveau nimic, or ţara era vizată direct de reducerea fondurilor structurale ṣi de negocierile pentru subvenţiile agricole. Imposibil de contactat echipa de negocieri. Un consilier prezidenţial a coborât spre trei dimineaţa în sala de presă fără a spune de fapt nimic. Documentul integral, proaspăt tipărit, l-am obţinut eu doar a doua zi la şase dimneaṭa de la un prieten din Comisie care mi l-a şi explicat…

Nici relaţia cu comisarii europeni români nu e cu mult mai călduroasă. În 2007, ce-i drept, Leonard Orban ne chema des la întrevederi foarte utile. Dacian Cioloṣ s-a ferit însă de presă pe cât a putut. Pe Corina Creṭu am văzut-o o singură dată în mai bine de un an. Toţi ceilalţi comisari europeni privilegiază însă relaţia cu presa naţională. Francezul Pierre Moscovici, de pildă, m-a invitat deja de vreo 15 ori la întrevederi din septembrie 2014 şi până acum.

➡ Care este cea mai puternică „verigă” în relaţia dintre jurnaliştii acreditaţi şi Instituţiile Uniunii Europene? Dar cea mai slabă?

Instituţiile UE au nevoie de comunicare ca de aer şi ele ştiu asta. Au nevoie de ziarişti, iată veriga puternică. Fără o acoperire a evenimentelor UE în presă, informaţia comunitară ar fi cu adevărat inexistentă.

Comisia Europeană este singura instituţie din lume care are un punct de presă cotidian. Serviciile purtătorilor de cuvânt se poartă cu mănuşi în general cu presa fiindcă ştiu că îşi datorează existenţa presei.

Dar prea multă comunicare sau o comunicare nestructurată ṣi parţială este mai nocivă decât absenţa comunicării. Iată veriga slabă.

Pentru moment, comisia Juncker a decis să comunice prost şi să manipuleze pe cât poate. Dacă în ultimii ani ai comisiei Barroso (înainte de 2014) comunicarea devenise anostăşi la punctele de presă cotidiene nu se mai dădea nicio informaţie demnă de acest nume, acum este şi mai rău.

S-a sperat că o schimbare de echipă va antrena şi o schimbare în relaţia cu presa, că va aduce mai multă transparenţă aşa cum se spunea că se dorea.

Jean-Claude Juncker este însă înconjurat de oameni care nu au acest interes. Şeful comunicării la Comisia Europeană, ajuns în acest post printr-un troc, este distant şi dispreţuitor. El a fost numit aici pentru a împiedica dialogul cu exteriorul.

În paralel, din Comisie, mai mult ca niciodată, apar scurgeri controlate în presă care pleacă direct de la anturajul lui Juncker, dar care în mare proporţie sunt manipulări.

Celelalte instituţii, având alt specific,păstrează un embrion de comunicare.La Consiliu, trebuie totuşi remarcată munca admirabilă a serviciului de presă a preşedintelui UE, Donald Tusk.

Dar sursa principală a devenit Twitter. Cum toţi politicienii au cont Twitter ṣi cum majoritatea sunt dornici să se facă “auziţi”, găsim aici toate elementele necesare. În timpul crizei greceşti în vara lui 2015 sau în timpul disputei cu Rusia în 2014, mai toate informaţiile apărute în presă şi-au avut sursa pe Twitter.

Ştim acum cu precizie nu doar minutul când a început un summit UE sau meniul servit la dineul şefilor de state, dar şi ce-a zis exact Matteo Renzi când a bătut cu pumnul în masă sau care au fost argumentele lui Viktor Orban împotriva migraţiei. În mod normal, aceste informaţii ar fi fost confidenţiale… Ştim şi care este ultima idee controversată a lui Jean-Claude Juncker privind Ungaria (fiindcă i-a suflat-o la ureche lui Walter Steinemeier), etc, etc, etc…

Material realizat de Vladimir Adrian Costea

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *