Fără categorie

INTERVIU – Magdalena Moreh, jurnalist senior TVR despre presa din prezent si viitor

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Our Score

Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt paşii pe care trebuie să-i urmeze jurnaliştii pentru a deveni corespondenţi acreditaţi pe lângă instituţiile Uniunii Europene?

d5e46c69-7253-42f9-81dd-1767e1c01f5a

Procedura de acreditare pentru un angajat permanent al unei instituţii de presă e ceva mai simplă decât în cazul colaboratorilor. Angajatorul trebuie să trimită o scrisoare la serviciul de presă al Comisiei Europene, în care să menţioneze veniturile, detalii privind plata asigurărilor medicale etc. Apoi, dosarul este analizat de un comitet special şi se aprobă (sau nu) acreditarea. Pentru colaboratori e mai complicat, e nevoie de o fişă de venituri stabile, de dovezi privind activitatea jurnalistică. Oricum, în ultimii ani procedura a devenit mai greoaie. Spre norocul meu, fiind în baza de date încă de la începutul anilor 2000, acreditarea se reînnoia semi-automat.

Cum interacţionează jurnaliştii acreditaţi cu reprezentanţii Uniunii Europene? Care sunt avantajele de care dispun datorită acestei acreditări?

Jurnaliştii de la Bruxelles interacţionează zilnic cu reprezentanţii UE. În fiecare zi e Midday Briefing – conferinţa de presă de la Comisie – la care vin toţi purtătorii de cuvânt şi de câteva ori pe săptămână şi comisari. Astfel, corespondenţii pot pune întrebările pe care le doresc pentru a-şi realiza reportajele. Şi la celelalte instituţii sunt conferinţe de presă, chiar dacă nu zilnic, deci interacţiunea cu purtătorii de cuvânt sau cu oficialii există. Iar la Parlamentul European în doar câteva ore ai şansa să întâlneşti cel puţin 3-4 eurodeputaţi interesanţi, pe care îi poţi opri pentru a le cere un punct de vedere pe o anumită temă sau doar pentru a-i întreba ce mai e nou pe domeniul lor.

Avantajul prezenţei la Bruxelles este că jurnalistul poate întrebă exact ce îl interesează; în plus, sunt foarte importante, aş spune esenţiale, discuţiile off the record, de la care, de regulă, corespondentul poate afla mult mai multe lucruri decât de la întâlnirile on the record. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fiind la Bruxelles, jurnalistul poate obţine, cu noroc, perseverenţă şi conexiunile necesare, interviuri în exclusivitate cu înalţi oficiali europeni sau informaţii în premieră. Informaţia oficială e peste tot pe net, conferinţele de presă sunt transmise pe net, dar fără un corespondent în teren, adică fizic la Bruxelles, nu se poate face presă în mod profesionist.

Din experienţa dumneavoastră, cum a evoluat fenomenul europenizării Mass Media în România? Consideraţi că integrarea în Uniunea Europeană a produs modificări substanţiale asupra Mass Media din România?

Presa din România s-a europenizat şi nu prea… După părerea mea, în continuare sunt tratate superficial şi foarte provincial temele europene. Mă refer la presa “mare” – ziare, posturi TV. Analize serioase sunt puţine şi doar în câteva reviste. Din fericire – şi răspund şi la a doua parte a întrebării – după aderare, au apărut câteva site-uri de afaceri europene şi aproape toate sunt, după părerea mea, foarte bune. Posturile de televiziune nu par interesate de actualitatea europeană, cu excepţia TVR. Doar în momente de criză – colapsul din Grecia sau suspendarea Schengen, de ex – ştirile despre UE sunt mai vizibile.

Din punct de vedere al numărului de jurnalişti acreditaţi pe lângă Uniunea Europeană, cum evaluaţi rolul Mass Media în România, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

Alte ţări UE au mai mulţi ziarişti, nu vorbim de ţările cu vechime, care au armate întregi de corespondenţi, dar şi statele nou-intrate sunt destul de bine reprezentate. România are puţini jurnalişti la Bruxelles; nu suntem o ţară mică, şi, cu toate astea, presa e slab reprezentată la UE. Ungaria, Bulgaria, Polonia, de exemplu, au mai mulţi corespondenţi. Este o dovadă a dezinteresului despre care vorbeam mai devreme.

Cum v-aţi raportat la Instituţiile Uniunii Europene în perioada în care aţi fost corespondent acreditat din partea României? Care sunt principalele atribuţii ale jurnalistului acreditat la Brussels?

Munca de corespondent în străinătate, şi mai ales la Bruxelles unde se întâmplă mereu ceva, e dificilă, complet diferită de cea de acasă. În ţară te mai ajuţi cu un coleg din presă, te mai sfătuieşti, mai recuperezi o informaţie ratată. La Bruxelles eşti pe cont propriu, din toate punctele de vedere. E un stil de lucru stresant. Eu mă duceam la cât mai multe evenimente cu putinţă, inclusiv la cele care nu mă interesau, dar merită sacrificiul, pentru că e bine să fii văzut de oficialii europeni, astfel încât, atunci când ai nevoie de ei, să ţi răspundă la telefon (chiar şi după orele de program) sau să-ţi dea informaţii în avans. Puneam mereu întrebări la conferinţele de presă, am fost foarte activă şi vizibilă, m-am „clonat”, astfel încât să pot merge (aproape) peste tot. Practic, programul de lucru nu se termină niciodată. Munca de corespondent înseamnă informare continuă, pe teme din cele mai diverse – de la uniunea bancară, la efectul pesticidelor asupra albinelor.

În plus, am încercat să am cât mai multe subiecte personalizate, să descopăr subiecte şi nu să mă limitez la evenimentele mari, acoperite pe larg de toată lumea. Mi-au fost vitale sursele pe care le aveam în instituţiile europene. E nevoie de ani pentru a construi astfel de relaţii cu „sursele”. Până le câştigi încrederea, până se conving că informaţia pe care ţi-o dau va fi folosită corect, până se conving că eşti o persoană serioasă, discretă, care nu va abuza de numărul lor de telefon, durează. În anii în care am stat la Bruxelles am ajuns chiar să fiu prietenă cu unele surse, să mă invite la petreceri private, să ne facem confidenţe, cu alte contacte am avut relaţii OK şi atât. Nu este atât de greu să-ţi faci relaţii, cât mai greu e să le întreţii, eu aşa cred. De aceea, socializările sunt importante şi participarea la cât mai multe evenimente, cum spuneam, chiar şi la evenimentele care nu prezintă un interes imediat. Nu în ultimul rând, corespondentul e omul-orchestră: reporter, redactor, documentarist, PR-ist pentru instituţia pe care o reprezintă. Nu în ultimul rând, cameraman. În cazul meu, camerawoman – în ultimii ani nu am avut operator, filmăm singură.

Care sunt obstacolele pe care a trebuit să le depăşiţi pentru a vă exercita activiatea în mod eficient?

Obstacolele cele mai mari ţineau de faptul că nu proveneam dintr-o ţară cu influenţă în UE. Dacă statul membru nu e influent, atunci nici presa din respectiva ţară nu e considerată un vector important pentru a transmite diverse mesaje. Când nu te cheamă AFP, ARD, BBC, Reuters etc e greu să obţii informaţii/documente în avans sau interviuri cu oficiali de top. Mai e un obstacol cauzat de mentalitatea românească, mai exact de secretomania diplomaţilor aflaţi la post la Bruxelles sau a politicienilor veniţi pentru diverse evenimente. Aproape niciodată nu am aflat nimic de la ei în privinţa poziţiei României pe un anumit dosar.

Am să vă dau un exemplu: la un consiliu JAI, când (încă) se discută despre primirea României şi Bulgariei în Schengen, am ţinut legătura prin sms cu un oficial… olandez pentru a afla cum decurge dezbaterea miniştrilor de interne. Trebuia să transmit, aveam jurnale, era nevoie de informaţii noi. Dacă nu aş fi avut o sursă “înăuntru”, cum spunem noi, n-aş fi ştiut nici măcar când începe discuţia despre România şi Bulgaria, pentru că, evident, pe agenda erau mai multe puncte. A fost foarte frustrant, mai ales că toţi ceilalţi corespondenţi aveau relaţii excelente cu diplomaţii naţionali, erau chemaţi săptămânal la discuţii off the record despre ce mai e nou, atmosfera într-o anumită problemă sau li se povesteau lucruri utile din culisele unor negocieri şi aşa mai departe. Primul nostru comisar, Leonard Orban, era mai deschis cu presa şi chiar ne-a ajutat destul de mult. În schimb, anii de mandat Cioloş au fost în nota silenzio stampa.

Care este cea mai puternică „verigă” în relaţia dintre jurnaliştii acreditaţi şi Instituţiile Uniunii Europene? Dar cea mai slabă?

Veriga puternică este serviciul de presă al instituţiilor europene: este organizat foarte bine, mai ales în cazul Comisiei Europene. Vin continuu pe mail comunicate, anunţuri, fise de background etc. Şi de ceva vreme sunt mai bine scrise, chiar dacă “bruxelleza” – limbă de lemn a instituţiilor europene – nu a dispărut complet. Pe lângă punctele de presă deschise, on the record, zilnice, sunt din când în când şi briefinguri tehnice, off the record, la care jurnaliştii pot obţine toate clarificările posibile.

Tehnic vorbind, comunicarea e bună. Dar când ne referim la conţinut, lucrurile nu stau chiar aşa de bine uneori şi apare verigă slabă. Sunt cazuri în care purtătorii de cuvânt sunt blocaţi într-o frază pe care o repetă la nesfârşit, de obicei când e o problemă delicate, un scandal etc. Au aşa numita “the line to take” din care nu ies. Cu toate că ziariştii îi asaltează cu întrebări, ei reiau fix acelaşi lucru, eventual cu completarea “nu am nimic de adăugat”. Tot la capitolul “verigă slabă” aş relua ideea ziariştilor “privilegiaţi” de aparatul de presă al UE. Aşa cum am spus deja, e vorba de corespondenţii marilor instituţii de presă internaţionale, care nu trebuie să se agite pentru a obţine informaţii/interviuri/documente înainte de publicare. Sunt sunaţi, chemaţi şi li se serveşte “marfă” pe tavă.

Material scris de Vladimir Adrian Costea

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *