„Not all heroes wear capes”… Când telefonul zbiară sub asediul #RoAlert, când televiziunile și toate trusturile de presă anunță ciclonul apocaliptic, în acest context care l-ar face pe Bacovia să juiseze, Dorian Boguta , Iulia Alexandra Neacșu , Natalie Ester și Liviu Cheloiu ies din zona de confort nu doar la figurat ci și la propriu și promit o evadare din cotidian la Ff Theatre Academy în centrul vechi.
E prima oară când ajung la acest teatru și nu m-am simțit niciodată atât de intim și apropiat de scenă. Așa arată fotografia fără efecte, fără zoom. La 5 cm de min începe scena. Mă simt parte din spectacol înainte de a începe. Pozele pe care le vedeți aici sunt fără filtre, fără AI. Exact așa arată locul unde s-a întâmplat ceva în mine…
Rezumat:
➡ ILUZII – un spectacol atât de necesar, dar care doare
Și s-a terminat spectacolul #Iluzii și afară plouă de parcă toate sufletele care au plecat în Univers au început să plângă pentru tot ce se întâmplă azi în lume. Și mă bucur că plouă atât de rece și fetid pentru că îmi ascunde atât de bine chipul și lacrimile care vin din adâncuri pline de întrebări chinuitoare. De ce a fost un spectacol care merită timp și emoții și bucăți din sufletul tău? Pentru actorii și chimia dintre ei, pentru că tot momentul a fost ceva magistral. Să explic. Pe cadre, pe frame-uri, pe fotograme.
Bolul de sticlă cu un pește roșu din centrul mesei. Ce poate transpune mai clar, mai abitir, mai frivol, mai genuin ideea de viață ca o iluzie decât un bol de sticlă cu pește? Pentru că peștele are o memorie atât de efemeră, atât de irevelantă încât crede că înoată în ocean când de fapt se învârte în gol în același spațiu infim și anost. Pentru că el trăiește iluzia că primește mâncare pentru că e unic, când de fapt e doar un accesoriu în viața unui om, în viața unor oameni.
Mi-a plăcut intimitatea spațiului pentru că la FF Theatre poți să fii atât de aproape de actori încât să respiri același aer cu ei, să vezi detalii în ochii lor, în modulația vocii lor, în modul cum le transpiră chipul sau palmele.
➡ Insight-uri cu și despre actori, cu și despre personaje
Așa am putut admira momentele magistrale oferite de #NatalieEster când trăia până la paroxism viața personajului ei. Când plângea, când îi tremura vocea, erai acolo și credeai tot ce era în fața ta.
Așa am putut admira vocea guturală a lui #LiviuCheloiu când lăsa personajul său să dispere în căutare de răspunsuri din cauza unor vise erotice sau să povestească întâmplări aparent imposibile și ireale din copilărie.
Așa am putut să văd conturul tatuat al unei hiene pe piciorul actriței #IuliaNeacsu și mi-am dat seama cât de bine a ales să dea viață personajului ei care a iubit nereciproc un alt bărbat și s-a hrănit ca o hienă din iubirea prietenului bărbatului pe care l-a iubit pe ascuns.
Așa am putut să văd lacrimile din ochii lui #DorianBoguta de la Actorie de Film când povestea drama trăită de personajul său când a găsit un bilețel pe care scria „la infinit” – TREBUIE SĂ EXISTE O CONSTANTĂ ÎN ACEST UNIVERS MEREU SCHIMBĂTOR”
➡ În loc de concluzii, emoții, în loc de răspunsuri, întrebări care își topesc ecourile în eter
Totul a fost magistral până la paroxism. Pentru că spațiul de pe scenă a fost atât de intim încât păreau niste prieteni care depănau amintiri triste și vesele din viața lor și a prietenilor lor. Mă simțeam și m-am simțit nu ca la teatru ci ca la terapie unde oamenii ascund povești și doar atunci când moartea îi caută încep să lase toate măștile și să trăiască un moment autentic de vulnerabilitate.
Pentru că spectacolul ăsta pare o colecție de silogisme, de interacțiuni de tip cauză-efect, de amintiri, de întrebări, pentru că este cu și despre noi.
➡ Ce e fericirea? Există? E reală? Sau doar trăim fiecare mici escapade de la nefericire?
➡ Iubirea e imuabilă când e nereciprocă sau când e reciprocă? Poți să iubești când celălalt nu mai vrea să știe de tine? Când iubirea nereciprocă devine obsesie? Dar iubirea reciprocă când se transformă în respect și conformism mai e iubire sau e doar un surogat ?
➡ Și lacrimile care ies din tine sunt oare singura constantă în acest Univers schimbător? Pentru că în Univers NU EXISTĂ negații iar anti-materia nu e o formă negativă de materie, e doar o altă formă de materie. Asta înseamnă că și iubirea reciprocă și iubirea nereciprocă sunt iubiri valide într-un Univers infinit și perpetuu schimbător?
➡ Și dacă viața e un vis într-un alt vis și moartea e singura constantă care te aduce la realitate? Și dacă iubirea e guvernată de legile fizicii cuantice și se poate extrapola într-un entanglement cuantic intrinsec și extrinsec?
➡ Dacă atomii din noi sunt precum atomii din Univers și ne purtăm vibrațiile și emoțiile precum niște fractali, niște quarci și totul e doar o luptă între lumină și unde, între culori și umbre, între singurătate și penumbre?
Și sunt doar câteva dintre întrebări. Dar la final EU am plâns, cu tot sufletul, cu toată ploaia din mine și de afară… Un spectacol magistral pentru că e emoție pură. Punct! Pauză!
