Fără categorie

DELIRIUM -Evadarea din azilul ororilor

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Cu pasi marunti si nesiguri ma indepartam de locul unde ani la rand imi petrecusem zilele… Incercam sa zaresc prin ceata densa care inconjura totul,dar ochii nu voiau sa ma asculte. Tamplele si corpul ma ardeau si ma dureau ingrozitor,iar mintea mea nu reactiona in niciun fel. Eram ca un mort-viu ratacind pe o strada luminata slab de cateva felinare si invaluita in ceata. Ca o umbra ma indreptam undeva inspre …NECUNOSCUT… .

In camera intunecoasa,aceeasi camera intunecoasa,in care zaceam de mult timp,atat de mult timp incat pierdusem sirul zilelor,batea un vant rece care m-e trezit. Voiam sa ma acopar cu ceva,fiindu-mi foarte frig numai in camasa pe care o purtam de cand eram in acel loc. O camasa ce fusese candva alba,iar acum era invechita de timp,rupta,subtiata si murdara.

Incercam sa ridic capul dar nu puteam,privirea imi era incetosata,ochii ii puteam deschide numai pe jumatate. Capul si corpul ma dureau ingrozitor. Abia zaream in ceata… Cu gesturi mecanice,ca un robot,am inceput sa imi pipai corpul prin tesatura subtire a camasii. Ceva ca o taietura umeda se simtea sub degetele mele reci. O teama nefireasca si foarte intensa deja pusese stapanire pe fiinta mea.

Tremurand de teama,cu greu incercam sa imi adun ultimele puteri sa ma pot ridica din pat pentru a ma privi in cioburile ramase de la o oglinda veche si prafuita ce zaceau pe masa de langa pat. In mintea mea ma intrebam cuprinsa de teama „Oare ce mi s-a intamplat? Ce mi-ar putea arata cioburile de oglinda cand am sa ma privesc in ele? Oare mai sunt intreaga,sau … ? ” Si am inceput din nou sa tremur cuprinsa de si mai multa spaima. Imi era foarte frica,da,de ceea ce mi s-ar fi putut intampla in acel loc. Ani la rand tortura tinuse loc de tratament. Credeau ca in felul acesta ma vor readuce la „normalitate”.

Cu corpul tremurand de teama si de durere,m-am apropiat tot mai mult,cu pasi mici,de masa din camera,intrebandu-ma in continuu daca mai sunt intreaga.

In acel loc unde eram inchisa se intamplasera si inca se intamplau multe orori. Zeci de oameni aflati pe mainile unor scelerati in halate albe dar mereu murdare de sange erau supusi la tratamente oribile greu de descris in cuvinte.
Auzisem,in momentele in care inca mai eram lucida si puteam sa ies din incaparea in care eram acum inchisa in permanenta,ca o tanara din camera alaturata fusere groaznic torturata iar cand si-a revenit in simtiri corpul ei era brazdat de o taietura imensa,cusuta in graba. Trezindu-se,cand a intrebat ce s-a intamplat cu ea de ajunsese in asemenea hal,drept raspuns a primit o intepatura in brat si o replica seaca urmata de un ras monstruos „Ai devenit donatoare!Chiar tu ai acceptat asta!Somn usor!”

Gandul ca mi s-ar fi putut intampla si mie aceeasi grozavie ma speria tot mai mult dar nu puteam reactiona pe deplin. Durerea din corpul meu slabit era din ce in ce mai ascutita. Simturile si ochii mei nu isi revenisera. Nu inca…
Si totusi,ce era cu acea durere puternica ce parca imi sfasia intreg corpul? Sprijinindu-ma de masa,am luat in mana un ciob de oglinda si il plimbam usor de-a lungul meu incercand totusi sa descopar de unde venea acea durere. Deodata,observ ceva prin ruptura camasii. Privirea-mi incetosata se chinuia sa desluseasca o imagine cu contur rosiatic.Cu degetele reci si aproape amortite am inceput sa palpez mecanic. Ceea ce simteam,semana tot mai mult cu gandul ce ma ingrozea si nu imi dadea pace deloc. Cu ciobul de oglinda intre degete am facut cale intoarsa inspre fereastra de langa pat. La lumina razelor lunii ce patrundeau prin geamul murdar,l-am apropiat de mine asa cum era,prafuit si murdar. Era singurul ce mi-ar fi putut arata ceva ce ma umplea de ganduri negre tot mai mult.

De vazut,vedeam tot in ceata,oricat de mult ma straduiam sa vad clar. Am inceput sa imi masez usor ochii sperand ca voi putea vedea mai bine. Aveam nevoie sa vad ce se intampla cu mine,de unde durerea aia care devenea tot mai ascutita,tot mai sfasietoare. Masam incet si indepartam mana.Din nou masam si din nou indepartam. Parca incepeam sa vad un pic mai bine. Dar durerea…durerea era crunta,era ca un foc ce ma mistuia cu totul. Si din nou imi masam incet pleoapele inchise,sperand ca voi putea totusi sa vad clar.

Si da,incepeam sa vad un pic mai clar…”Trebuie sa nu mai vad deloc in ceata! Ochii mei trebuie sa vada limpede,acum,mai mult ca oricand!”,imi spuneam in sinea-mi.Iar corpu-mi slabit tremura de durerea ce il macina.
Ochii mei vedeau mai clar. “ACUM! ACUM TREBUIE SA AI CURAJ SA VEZI ADEVARUL DESPRE DUREREA CE NU ITI DA PACE!”,soptea o voce in interiorul meu. Cu gandul aflarii adevarului,dar si cu o teama puternica in mine,mi-am asezat din nou ciobul de oglinda in fata corpului. Tremurand din toate incheieturile am indepartat cu gesturi usoare camasa,lasand loc pielii dezgolite. In lumina slaba a lunii,ce razbatea prin ochiul de geam luminand si ciobul de oglinda,mi se arata in fata ochilor oroarea ce avea sa ma marcheze pentru tot restul zilelor.

O taietura imensa,inca sangeranda,imi brazda o parte a trunchiului,cusatura cu multe noduri facand-o sa semene cu un ranjet grotesc ce parca imi soptea mut ceea ce nici in cele mai groaznice cosmaruri nu mi-am putut inchipuii. Imaginea infatisata atat de brutal in fata ochilor mei inca incetosati un pic,m-a paralizat pentru cateva momente.Nu mai puteam avea absolut nicio reactie. Intepenisem strangand in mana acea bucata de oglinda prafuita…

Incercam sa imi spun in gand ca tot ceea ce vedeam nu era adevarat,ca era numai o iluzie cauzata de pre multe temeri ale mele ce se adunasera in timp.Voci interioare se contraziceau intre ele,dandu-mi senzatia de haos apasator. Tipau,racneau,fiecare pe limba ei,incercand sa isi dezvaluie propria idee. Ma presau,ma ameteau cu totul,imi distorsionau vederea a ceea ce era in juru. Acel amalgam de sunete si tipete devenise de nesuportat.Erau atat de patrunzatoare incat parca imi amplificau mai tare durerea din corp… :i-am acoperit urechile si am urlat si eu impreuna cu ele,cu acele voci ce imi rasunau in creier. Ne contraziceam reciproc in acea intrepatrundere de tipete si de replici. Urletele mele spulberau linistea mormantala din acel loc al celor mai nebanuite orori. Imi doream sa pot scapa,sa fiu din nou libera. Mai mult ca oricand…

Tremurand din tot corpul incercam sa imi adun ultimele puteri pentru ascapa din acel loc blestemat si uitat de lume. Nu mai eram intreaga,nu,dar inca mai aveam suflare de viata. Nu multa,dar mai aveam. Dar cu efort si cu dorinta din mine,dorinta ce devenea tot mai puternica,puteam sa scap. Si din nou ma durea cumplit… O durere ascutita,muta,pana in strafundul fiintei mele. In mod bizar,ceva se impletea in launtrul meu: durerea,teama si dorinta puternica de evadare din locul in care eram prizoniera fara voia mea,din locul care ma transformase intr-un om mai mult mort decat viu.

Sangele incepuse sa fiarba,sa ma inunde in totalitate,pulsul se accelera tot mai mult,bataile inimii nu ma mai ascultau deloc.

O boare calda ma invaluia usor,cu totul. Ochii inca imi erau putin incetosati. Dar totusi ma puteam misca,nu mai eram amortita. Insa mintea mea ce altadata era ascutita,acum nu mai voia sa ma asculte,era inca tulbure. Si totusi,trebuia sa scap din acel loc.Fiecare secunda,minut,saptamana,m-ar fi transformat tot mai mult intr-un monstru plin de taieturi si deformat de durere. Presimteam ca in scurt timp voi ajunge sa nu mai vad nici in ceata pentru ca imi vor scoate ochii.Asa se intampla cu cei inchisi acolo. In timp deveneau orbi. Orbi si uitati de lume,abandonati in mainile unor odiosi imbracati in halate albe mereu murdare de sange si cu chipurile ascunse sub masti. Asta ma ingrozea treibil: faptul ca daca nu reuseam in scurt timp sa scap din acel loc,ajungeam oarba,prizoniera fara sa mai am vreo sansa de scapare.

“Trebuie sa scap! Trebuie sa ies de aici,sa ma eliberez!”,imi ziceam in gand,in timp ce,pipaind pe intuneric,cautam usa.Pipaiam ceva ce semana cu un lemn gros,ii cautam incuietorile,clantele… Era incuiata… “Nicio sansa de scapare!”,mi-am spus in gand,suspinand incet a deznadejde. Si totusi,din locul ala oribil trebuia sa scap,sa pot sa fiu libera chiar daca pe dinauntru fusesem mutilata pentru tot restul vietii. Gandul ca puteam sa raman oarba si prizoniera acolo,ma incoltea din nou. Era de nesuportat.Parca simteam deja instrumentele reci cum imi smulgeau ochii. O oroare de nedescris pusese stapanire pe mine din nou. In mintea mea,deja eram oarba ,lasat in voia sortii,in acea camera intunecoasa,tarandu-ma pe lespedea rece de piatra.

Am inceput sa plang. Nu ma auzea si nu ma asculta nimeni. Eram singura,incoltita de dureri puternice si de ganduri tot mai negre. Pe moment,deznadejdea pusese stapanire pe mine,refuzand sa imi dea pace.Urlam din nou durerea ce salasluia in mine,sfasiind linistea acelui loc.

Cu corpul mutilat si cu ochii smulsi,asta imi era soarta daca nu reuseam sa scap. Mai groaznic de atat nici nu exista pentru un om.Pipaiam din nou acea usa aspra,cu incuietori grele,din fier,o loveam cu pumnii,o zgariam. Simteam cum aschii din lemnul ei imi strapungeau degetele.Dar loveam si zgariam in continuare. Degetele imi sangerau deja. Picaturile calde se prelingeau incet inspre palme. Un miros ciudat imi invada narile.Mirosul clipelor mele de viata ce se scurgeau.

Plangeam infundat si zgariam usa,zgariam fierul incuietorilor. La un moment dat,ca prin vis,incuietorile parca se miscau cand le zgariam,cand le atingeam. Erau tot mai slabe.Fierul rigid si de neclintit parca disparuse.Trageam de ele incercand sa le desprind una cate una; zavoare grele,din fier,ce nu le putea clintii nimeni,acum scartaiau a slabiciune. Speranta ca voi putea scapa lua din nou locul fricii si deznadejdii ce ma cuprinsese pana nu demult. Cu o forta si vointa venite parca de undeva din necunoscut,descuiasem acea usa masiva cu balamale ce scartaiau greoi sub trecerea timpului.

Cu inima batand puternic si totusi cu teama in suflet, am apasat clanta si am deschis usa incet,temandu-ma sa nu fiu descoperita si inchisa din nou. Da,inchisa din nou,dar nu in acelasi loc,ci,in locul de pedeapsa. Acel loc era undeva in subteran,era o camera rece si fara ferestre. Despre ea auzisem povesti infricosatoare in zilele cand inca mai eram lucida si puteam sa ies din camera mea. Ce groaznic trebuia sa fie,pentru oricare dintre noi sa ajunga undeva in maruntaiele Pamantului,pe mainile celor ce foloseau tortura drept tratament?Nimic nu era mai infricosator decat asta. O imagine de cosmar mi se infatisase in minte dandu-mi fiori si facandu-ma sa tremur din nou de spaima. “Acum sau niciodata!”,imi soptea o voce. Dar mintea mea inca nu era in totalitate limpede.

Si totusi,acel gand,acea voce,erau mai piternice decat mintea care nu voia nicicum sa ma asculte. Imi sopteau necontenit “ACUM! ACUM!ACUM! IESI,ELIBEREAZA-TE,SALVEAZA-TE!” Teama de a nu ajunge in subteran se impletea cu dorinta apriga de evadare din acel loc,fiecare fiind puternica in felul ei. Nu stiam ce sa fac.Eram intre cele doua. Aveam de ales dintre a ma elibera sau cea de a ramane pentru mult timp in acel loc uitat de lume,acel loc pe care numai din intamplare vazandu-l te infiorai. Nu mai trebuia sa patrunzi in el sau sa auzi urlete razbatand. “NU,ACOLO NU MAI VOIAM!” imi repetam la un moment dat in sinea-mi.Instinctul eliberarii isi facea tot mai mult loc in mine. Voiam sa scap,cu toate ca inca imi era teama. Cu pasi mici si tremurati am iesit incet din camera…

O bezna deasa mi se afisa in fata ochilor inca incetosati.Aerul era irespirabil.O duhoare de sange invechit si haine murdare m-a izbit in plin.Prin bezna deasa si de nepatruns,auzeam zgomote,scartaituri,gemete nedeslusite.
Paseam marunt pe pietrele reci si aspre. Umbre stranii parca treceau pe langa mine prin intunericul gros. Durerea din corp isi facu din nou simtita prezenta,parca mai ascutita ca niciodatampur si simplu incovoindu-ma. Pentru o clipa m-am oprit,vrand sa ma asez. Dar…nu era cu putinta sa fac asta. Eu trebuia sa scap din acel loc,clipele imi erau numarate. Abtinandu-ma sa nu urlu,cu spatele incovoiat de durere si cu mana pe rana mi-am continuat drumul,cu pasi marunti,printre toate lucrurile ce trosneau si scartaiau,pe langa incaperile cufundate in bezna parca mai groasa,de unde se auzeau gemete nedeslusite,gemete de agonie. In sinea mea,ma gandeam la un moment dat: “Oare la ce chinuri mai fusesera supusi ceilalti? Pentru ei chiar nu se putea face nimic,nu era nicio posibilitate sa ii eliberez macar pe cativa?”

O tristete adanca se lasa peste fiinta mea,pret de cateva secunde,nevrand sa imi dea pace. Si totusi,eu trebuia sa ma salvez,trebuia sa fug. Mi se daduse o singura posibilitate,numai una. Daca reuseam sa scap,poate dup-aceea ii salvam cumva si pe ceilalti. Insa,acum nu mai trebuia sa ma gandesc si la ceea ce se intampla dincolo de usile cufundate in bezna,dincolo de zidurile somnului indus fortat dar bantuit de ororile cele mai cumplite,ci numai la mine,la cum sa ies mai repede din acel loc. Dar durerea…durerea ce pusese din nou stapanire pe mine,se intetea tot mai tare.Simteam cum carnea mi se strange ca in niste clesti marunti si foarte ascutiti. Pasii mei deveneau tot mai inceti,tot mai marunti si imi era aproape imposibil sa respir. Inima imi batea foarte tare iar pulsul parca atinsese apogeul.

Si totusi,in mintea mea inca “neascultatoare”,se inradacina tot mai mult gandul ca trebuia sa scap cat mai repede,fara sa fiu vazuta de cineva.Era o voce interioara care nu ma parasea nicicum,era ca o calauza a unui ratacitor in bezna.
Inaintam incet,prin intunericul gros,pipaind zidurile umede si aspre si incercand sa ma sprijin. Cu o mana pe trunchiu-mi mutilat si incercand sa nu scot vreun sunet ce m-ar fi dat de gol,imi croiam drumul inainte. Eram si eu ca o umbra,o umbra ce bantuia agonizand,in cautarea iesirii salvatoare. Acea iesire ma putea elibera definitiv chiar daca in interiorul meu aveam sa nu mai fiu intreaga pentru tot restul vietii.

Paseam si iar paseam,tot marunt,tot temandu-ma,tot pipaind zidurile,cand,la un moment dat, prin bezna deasa,am simtit ca am atins ceva ce semana cu rama unei usi. “Oare era usa salvatoare?”,ma intrebam in gand. Si am inceput sa tremur,cuprinsa de emotie. “Esti aproape,esti din ce in ce mai aproape! Nu renunta tocmai acum! Nu!”,imi soptea din nou vocea calauzitoare. Cu mainile ranite si tremurande,am inceput sa o cercetez,in intuneric,incercand sa ii gasesc incuietoarea si clanta,cand,deodata,am atins ceva rotund ca o bila rece din fier. “Era ceea ce cautam?”,imi spuneam in gand in timp ce continuam sa o cercetez cu degetele. Poate ajunsesem deja in fata a ceea ce insemna salvarea mea. Si da,semana mult prea bine cu o incuietoare grea, masiva. Am apucat-o cu ambele maini,rasucind-o incet.

Ca prin minune,nu era incuiata. Imima imi batea din nou cu putere,sangele cald ma invada. Totul pulsa in interiorul meu. Eram intre vis si o realitate pe jumatate distorsionata. “ACUM! ACUM!ACUM SAU NICIODATA!”auzeam din nou soaptele din mintea-mi pe jumatate confuza. Instinctul salvarii,al eliberarii,era tot mai prezent in mine,in toata fiinta mea.Am deschis incet si cu teama usa. Un aer rece,ca o pala de vant,m-a lovit brusc. Eram aproape afara…
Inaintez incet,cu teama. In jur plutea totusi un aer strain mie,plutea acel ceva ce imi dadea totusi un sentiment de nesiguranta ce ma facea sa ma intreb:”Oare ce avea sa se intample mai departe? Totul pare atat de strain in jurul meu!” Si totusi…totusi am inaintat,avand drept calauza singura dorinta arzatoare: aceea de a ma elibera.

Departez mai mult usa,facandu-mi loc afara cu totul. Un frig intepator ma lovea din toate partile patrunzand prin tesatura subtire a camasii,lovindu-ma peste taietura inca proaspata si sangeranda. Brazdata de frig si durere,imi adun puterile si imping inapoi usa care se inchise scartind greoi si trist. Acum eram afara,aproape libera,chiar daca in interior nu mai eram intreaga si aveam sa port pentru tot restul vietii stigmatul mutilarii,al anilor petrecuti in azilul ororilor.
Voiam sa sar de bucurie ca eram libera,insa durerea ma tinea pe loc. Nu puteam sa sar,sa ma bucur ca un copil ce scapase de pedeapsa,insa am tras aer adanc in piept,aer proaspat,neintinat de izul de sange invechit si de haine putrede si murdare. Era aerul libertatii dupa care tanjeam de mult,mult timp.

Dupa ani intregi pierduti in bezna dintre zidurile unui loc in care ajunsesem prizoniera fara voia mea,acum eram afara,eram libera. “ L I B E R A”… Ce frumos suna acest cuvant!

Ii simteam rezonanta,il simteam vibrand,in toata fiinta mea. Ma intorc usor si arunc o privire inspre locul din spatele meu. O ultima privire si imi zic oftand usurata: “Am scapat de tine pentru totdeauna! Niciodata nu am sa ma mai intorc aici! Ai fost ca un vis urat din care am reusit pana la urma sa ma trezesc!” Privind sfidator,pentru ultima data,acel loc,am facut cale intoarsa catre aleea intunecoasa vazandu-mi mai departe de drum.

Cu pasi marunti ma indepartam tot mai mult de locul in care ani la rand imi petrecusem zilele in uitare,tristete,tortura si agonie,pe strada ingusta si invaluita in ceata … Tamplele ma dureau si ma ardeau cumplit,mintea nu voia sa ma asculte. Eram ca un “mort viu”,pe o strada luminata slab de cateva felinare si incetosata. Ca o umbra ma indreptam undeva inspre …necunoscut…

Chinuita de durere si cu ochii pe jumatate stinsi imi continuam drumul pe acea alee. Frigul taios ca o lama de otel ma izbea din toate partile. Mergeam undeva,fara destinatie finala,cand,la un moment dat,prin ceata deasa,ceva se arata licarind slab. “Oare ce era acea lumina stranie?”,ma intrebam in gand in timp ce,o forta nevazuta parca ma mana inspre acea lumina. Paseam,dar aveam senzatia ca plutesc. :a apropiam tot mai mult,tot mai mult. In fata ochilor inca incetosati mi se infatisa un lac cu apa asemenea unei oglinzi in care luna isi trimitea razele. Locul parea magic,hipnotizant,ma indemna sa ma apropii tot mai mult,tot mai mult.

Durerea ce imi chinuia corpul nu voia nicicum sa dispara,nu voia sa ma lase linistita. Pulsa puternic peste tot. Simteam cum atele marunte se strangeau si intrau in carne…din ce in ce mai tare,acutizand tot mai mult durerea. Ratacind in delir si chinuita de durere,ma apropiam de malul lacului privind apa neagra si lucioasa in care razele lunii se jucau nestingherite. Totul era ca o oglinda uriasa. Simteam nevoia sa ma privesc in ea,sa imi vad chipul. Nu mai stiam de mult timp cum arata chipul meu,oglinda din camera azilului fiind de mult sparta. Cateva cioburi prafuite inca zaceau pe masa cea veche dinauntrul camerei pe care o parasisem pentru totdeauna.

Tremurand de durere si de frig,m-am aplecat pentru a-mi vedea chipul. In oglinda cea neagra a apei,luminata de razele palide ale lunii,printre gene,un chip schimonosit de durere si cu ochii ca doua gavane stinse si reci,mi se infatisa. Era chipul meu,dar de nerecunoscut.Nimic nu mai semana. Ceea ce vedeam nu mai era decat o biata umbra ce mai aducea foarte putin cu ceea ce fusese candva. Cu trecerea timpului,durerea ma transformase cu totul. Acum eram ceva ce cu greu puteam sa privesc. Am tresarit usor si m-am retras din fata apei,speriata fiind de propriu-mi chip ca de o naluca. Plangeam si oftam incet,cu fata acoperita in palmele reci.

Geamat nedeslusit,infundat,rasuna inaluntrul fiintei mele mutilate pentru totdeauna. Durerea muta,surda,acuta…cea mai chinuitoare si mai urata ma napadea din nou. Imi doream sa ma rup in bucati,sa mor,sa nu ma mai arda si sa nu ma mai doara nimic,voiam sa imi gasesc linistea,sa nu mai bantui ca o umbra undeva in necunoscut,fara destinatie. Plansul meu se impletea cu durerea ce ma chinuia necontenit,dand nastere la ceva mult mai cumplit,imposibil de suportat de vreo alta fiinta omeneasca.

“VREAU SA MOR!NU MAI SUPORT!VREAU SA MA ELIBEREZ DE ORICE,DEFINITIV!”,urlam in sinea-mi,dar nimic nu ma asculta.Durerea din mine ma stapanea cu o forta de nedescris,nu voia sa ma lase.Ma secatuia si de ultimele farame de putere.

Totul vuia groaznic in mintea mea,totul era un haos de nedescris,in timp ce durerea continua sa ma mistuie pana in strafundul fiintei mele. Mi-am apucat capul intre palme,l-am strans cu putere si am urlat cat am putut de tare. Un ecou puternic sfasia vazduhul si linistea ce domnea pe malul lacului. Voci din interior rasunau din nou amestecandu-se intr-un conflict greu de deslusit. O aglomerare de strigate ce se contraziceau unele cu celelalte.Urlam si eu,in continuare,incercand sa le acopar cumva sau sa le reduc la tacere. Devenisera de nesuportat. Imi smulgeam parul,nemaiputand sa suport ce era inlauntrul meu. Ma durea mult,mult prea tare. Dar…la un moment dat,ca prin minune, incepeam sa vad mai clar. Din ce in ce mai clar. “Ce senzatie ciudata!!!”

Dintr-odata,totul s-a oprit bruscmtoate urletele si ecourile au incetat sa se mai auda,linistea reluandu-si locul. O liniste adanca, grea,apasatoare,pe care poate numai prezenta mea o perturba cumva. Incovoiata de durere,strapunsa de frigul taios si respirand greu,ma indreptam din nou inspre lac. Chinul meu trebuia sa ia sfarsit,cumva,imi era si imi va fii imposibil sa mai traiesc asa.

Tremurand din tot corpul ma aplec din nou desasupra oglinzii imense a lacului,privind,pentru ultima data,ceea ce mai ramasese din mine,din chipul meu. Un chip candva frumos,dar acum macinat de boala si de anii scursi in acea incapere a durerii,tristetii si agoniei,unde tortura,somnul fortat si cosmarul imi erau “prieteni”.

Pentru ultima data vedeam in oglinda apei acel ceva ce nu mai semana cu mine.Cu mana-mi rece si gesturi mecanice,am atins acea figura care acum imi era straina. Eram eu si nu eram eu. Mainile aproape inerte imi alunecau usor pe langa trunchi,atingand rana inca proaspata.  SI DOARE,SI DOARE,SI DIN NOU DOARE…

Presam usor cu degetele,rana cea inca sangeranda si proaspata,cand,doua picaturi calde si negre mi se prelingeau lent pe degetele-mi reci. “Picaturi,ultime picaturi ce se scurg!” exclama soptit o voce din mine. Ducandu-mi mana usor,la nas, am inspirat acel miros. Miros de sange cald si proaspat,miros de sange neintinat de duhori vechi si intepatoare. Ce sentiment ciudat imi dadea faptul ca inspiram mireasma propriei vieti,mireasma ultimelor picaturi din ea. Da,ultimele picaturi existente in acel corp chinuit,ultimele picaturi din corpul MEU chinuit.

Un sentiment contradictoriu m-a cuprins din nou,dintr-odata. Era dorinta de a ramane in viata,de a lupta cu greutatile pe care aveam sa le intalnesc la tot pasul,contra celei de a-mi lua viata si de a scapa si de chinuri. Inspirand mireasma de sange proaspat scurs din rana,am inceput din nou sa plang. Acum,imi doream mai mult ca oricand sa traiesc,sa simt din nou libertatea ce imi fusese rapita si inchisa odata cu mine in acea temnita a ororilor,in acel loc macabru si intunecos ce dadea fiori numai trecand pe langa el fara a mai fi nevoie sa patrunzi dincolo de zidurile scorojite si de ferestrele intunecoase si murdare. Dorinta de viata incoltea tot mai mult in mine,simteam cum prinde radacini din ce in ce mai puternice.

 

Autor:  Otilia Bercaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *