Domnul Lect. Univ. Dr. Şerban Filip Cioculescu, Profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, a oferit un interviu in eXclusivitate publicatiei presa in blugi.
Ce modificări se produc pe scena Relaţiilor Internaţionale datorită expansiunii Statului Islamic?
Expansiunea teritorială a ISIS generează teama marilor puteri de dispariţie a unor state precum Siria şi Irak şi de formarea unui sanctuar permanent al jihadiştilor, sub forma unui aşa-zis “califat”. Unele state care au “clienţi” şi sateliţi în MENA (Orientul Mijlociu şi Africa de Nord) se simt îngrijorate şi riscă să îşi piardă sferele de influenţă. Puterile occidentale dar şi Rusia nu reuşesc să contracareze eficient maşinăria de propagandă a ISIS astfel că sute, mii de tineri din aceste ţări iau drumul Siriei şi se alătură ISIS. Un stat teocratic radical în Marele Orient Mijlociu, care contestă ordinea teritorială garantată de ONU, e o provocare imensă.
Un al doilea Iran, varianta 1979, dar cu acţiune transnaţională bazată pe islamul sunnit (care e net dominat statistic în lumea musulmană faţă de cel şiit). De asemenea crimele şi tentativele de genocid contra civililor ridică mari probleme pentru comunitatea internaţională, de tip R2P (responsabilitatea de a proteja). În cele din urmă, destrămarea Siriei şi Irakului nu ar fi cu adevărat catastrofe, deoarece nimeni nu poate ţine cu forţa la un loc populaţii arabe sunnite, şiite ori populaţii kurde care se urăsc şi nu mai vor să coabiteze pe acelaşi teritoriu. Siria (şi Irakul) ar putea urma calea Iugoslaviei, nu a Bosniei. Însă existenţa unui stat ca atare al jihadiştilor suniţi este în sine foarte îngrijorătoare deoarece pune în discuţie bazele laice, seculare, ale statului naţiune de tip westfalic, “importat” din Europa de Vest de ţările ex-colonizate situate în Asia şi Africa. Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de state naţionale, laice sau moderat religioase, lucrurile ar putea fi gestionate în mod acceptabil de comunitatea internaţională.
Ce actori beneficiază de expansiunea Statului Islamic? Cine are de pierdut ca urmare a proliferării organizaţiilor teroriste?
Nu se poate spune că pe termen lung există vreun stat care să beneficieze de pe urma succesului actual al ISIS. Nici măcar Arabia Saudită sau Emiratele din Golf, cu toate că se ştie că unii potentaţi din aceste state au sponsorizat la început mişcarea. Însă e clar că familiile regale din Golf se tem acum de fermentul revoluţionar şi de idea de Califat format de jihadişti. Dar există anumite conjuncturi favorabile pe termen scurt. Turcia se serveşte de ameninţarea ISIS ca să îşi rezolve în mod violent conflictul vechi şi sângeros cu rebelii kurzi din PKK, dar pe termen lung cred că vor fi tot mai multe atacuri dirijate de ISIS contra statului turc, din cauza alianţei cu SUA şi a acelei zone de protecţie pe care Ankara şi Washington o vor crea probabil în nordul Siriei. Rusia e un beneficiar pe termen scurt, deoarece ISIS îi oferă un motiv serios spre a deplasa soldaţi şi tehnică militară în Siria, în ajutorul preşedintelui Assad.
Pe termen lung, militanţii veniţi din spaţiul CSI şi ajunşi în Siria se vor întoarce în Rusia şi vor comite atacuri sângeroase, poate chiar reaprinzând flacăra rezistenţei ceceno-daghestaneze în Caucazul de Nord. Iranul a reuşit să semneze acest acord nuclear de normalizare cu SUA în bună parte şi datorită existenţei ISIS, devenit tot mai ameninţător. Ameninţarea “califatului” a determinat SUA să facă acest pas decisiv spre Iran, perceput ca un adversar totuşi raţional şi dornic de acomodare, spre deosebire de Califat, văzut ca un adversar total, existenţial, definitiv.
Perdanţii direcţi vor fi probabil statele vecine – Iordania, Egipt, Liban, Libia, pe care acţiunile ISIS le vor destabiliza în continuare, riscând inclusiv să piardă teritorii sau în caz extrem să se ajungă la răsturnarea de regim şi înlocuirea cu un regim teocratic. Israelul e şi el ameninţat de proliferarea ISIS, fiind clar că jihadiştii suniţi au o atitudine ostilă faţă de statul evreu. La fel ca şi gruparea şiită Hezbollah, duşman al ISIS dar şi duşman tradiţional al Israelului. Desigur SUA şi aliaţii lor occidentali, dacă îşi vor epuiza efortul militar în incercarea de a distruge ISIS prin lovituri aeriene dar fără succes, vor percepe în plan psihologic acest episod ca pe o înfrângere iar opinia publică ar putea sancţiona decidenţii ineficienţi.
De aceea, e nevoie de o victorie militară dublată de una politică. Viitorul Siriei stă în negocieri între tabăra sunită, cea şiită şi cea kurdă însă e clar că ISIS nu îşi are locul la masă, la fel ca şi preşedintele Asad. ISIS constituie o provocare majoră şi pentru ce a rămas din Al Qaeda, deoarece rivalizează pentru aceeaşi jihadişti şi pentru amprenta globală, după cum şi talibanii afgani se tem de penetrarea ISIS pe teritoriul controlat de ei. În schimb Boko Haram s-a declarat o “filială” a ISIS, ceea ce spune multe despre forţa simbolică a acestui grup.
Consideraţi legitimă o intervenţie a Uniunii Europene pentru stoparea extinderii Statului Islamic, respectiv a grupării Boko Haram?
Trebuie facută clar distincţia dintre legal şi legitim. UE poate interveni legal doar în conformitate cu Carta ONU, dacă e vorba de o intervenţie militară. Trebuie să existe girul Consiliului de Securitate al ONU când e vorba de o intervenţie de apărare colectivă sau una umanitară. Ori la cererea statului în cauză. Dar e foarte puţin probabil ca Siria condusă de Bashar sau Nigeria preşedintelui Buhari să solicite sprijin militar din partea UE. Însă şi în acest caz, ar trebui ca UE să fie capabilă să intervină, cu success, contra unor grupuri teroriste extreme de puternice şi bine organizate în teren. ISIS activează şi în Irak, Libia, Yemen, aşadar va trebui învins peste tot.
Boko Haram e prezent şi în Niger, Camerun, Ciad, fiind greu de localizat şi surprins în vederea anihilării pe cale militară. E vital să se rupă contactul acestor grupări cu populaţiile civile care le susţin şi să fie protejate populaţiile pe care ele le terorizează. În 2003, UE a desfăşurat operaţia Artemis în Congo, cu acceptul Consiliului de Securitate al ONU (rezoluţia 1484) dar era vorba de separarea combatanţilor tribali şi asistenţă umanitară. În Afganistan misiunea civilă EUPOL în cadrul CSDP spre a ajuta la formarea unei poliţii naţionale care să respecte statul de drept şi drepturile omului. Cam asta s-ar putea realiza cândva şi în Siria dar după încetarea ostilităţilor militare masive, după un armistiţiu sau o pace.
Despre Nigeria nu are rost să vorbim – nordul acestei ţări, zona forestieră şi larg islamizată unde Boko Haram îşi are baza operativă, contituie o regiune vastă şi greu accesibilă iar teroriştii grupării sunt bine infiltraţi în populaţiile locale, aşa că UE ar trebui să vină cu forţe masive şi cu o desfăşurare de intelligence fenomenală, spre a face faţă cumva. Să nu mai vorbim de cheltuieli…Aşadar ceva extrem de greu de realizat chiar pe termen lung. Spre deosebire de NATO, UE nu are baza materială necesară şi nici nu există consens între membrii săi.
Cum să intervină militar altfel decât mobilizând Forţa Europeană de Reacţie Rapidă, sau Grupurile tactice de luptă (Battle Groups)? Însă nu există destule forţe, nici suficientă interoperabilitate, UE nu se compară cu NATO, în ce priveşte eficienţa militară. În plus diferă culturile strategice şi raportarea la dreptul internaţional. Unele state membre cer acceptul CS al ONU pentru orice misiune militară a Battle Groups-urilor. Dacă să zicem se schimbă guvernele în Siria şi Nigeria şi noile autorităţi solicită o intervenţie armată, mă îndoiesc că UE va fi pregătită şi dornică să intervină militar.
Nici măcar acordurile “Berlin plus”, vechi de peste un deceniu, prin care UE are acces la tehnica de luptă şi capacităţile de transport aerian ale NATO (când aceasta nu e implicată în misiune dar toate statele membre sunt de acord să ajute UE) nu ar rezolva problemele imense de logistică, acces la arme, muniţie şi armonizarea forţelor naţionale pe câmpul de luptă. NATO ar fi mai apt să se angajeze în asemenea operaţiuni masive de combatere a teroriştilor chiar în afara spaţiului aliat, dar ar fi nevoie de girul CS al ONU şi de consens între toţi aliaţii, ceea ce pare extrem de improbabil. Aşa că finalmente, în cazul în care se va considera că cele două grupări teroriste trebuie învinse pe câmpul de luptă, va fi vorba probabil tot de o coaliţie de voinţă dirijată de SUA şi cu sprijin terestru din partea kurzilor şi a insurgenţilor arabi locali antrenaţi de americani. Eventual împeună cu Rusia, cu Turcia, Arabia Saudită etc, asta dacă americanii şi ruşii ajung totuşi la un punct de vedere asemănător privind viitorul Siriei post-război.
Ce a învăţat Uniunea Europeană în urma atacurilor teroriste din ultimul an?
Dacă UE şi statele membre au învăţat ceva din aceste atacuri, atunci e vorba de faptul că printre cetăţenii europeni există şi indivizi care nu pot asimila cultura şi civilizaţia europeană, care se simt loiali unor mişcări jihadiste din zonele pe care ei sau părinţii lor le-au părăsit de bună voie. Sper că UE a învăţat că e necesar un schimb de informaţii mai intens între ţările membre şi probabil formarea unei Agenţii Europene de Informaţii. O asemenea agenţie ar fi extrem de utilă, coroborând informaţiile oferite de state şi ar ajuta şi Europol-ul.
Vigilenţa este foarte necesară acum când există posibilitatea ca dintre sutele, miile de cetăţeni occidentali recrutaţi de ISIS şi care au plecat să lupte în Siria, o parte să se întoarcă teferi în UE şi să încerce să organizeze atacuri sau să colecteze fonduri, să continue recrutările şi să mute lupta spre alte zone geografice. Trebuie să avem o planificare riguroasă, scenario, să nu fim prinşi iar pe picior greşit.
Dispune Uniunea Europeană de mijloacele şi forţa necesară pentru a-şi proteja proprii cetăţeni în faţa acestor atacuri?
UE dar şi statele membre trebuie să fie în măsură să îşi protejeze cetăţenii de atacuri teroriste dar problema este că oricât ai fi de eficient e imposibil să previi toate atacurile, să blochezi complet activitatea teroristă. Schimburile de informaţii între UE şi SUA, facilitate de acordurile existente deja – în ciuda scandalului legat de cazul Snowden, care a încetinit serios procedurile de cooperare – sunt un element esenţial.
De asemenea, informaţiile oferite de statele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord despre imigranţii proveniţi de acolo pot fi vitale dacă sunt procesate la timp şi analizate competent. UE dispune de un coordonator special al luptei contra terorismului, de un EU Intelligence Analysis Centre (EU INTCEN) – structură de intelligence care face parte din Serviciul European de Acţiune Externă, există şi un mandat european de arestare, introdus imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001 etc. Însă repet, nu pot fi prevenite toate atacurile teroriste, cazuri precum cel de la Charlie Hebdo pot prolifera în viitor, aici fiind vorba şi de conflicte culturale cu bază în religie, inerente în societăţile pluraliste, cum sunt cele occidentale.
Cum evaluaţi reacţia Uniunii Europene şi a statelor membre faţă de prezenţa refugiaţilor sirieni pe teritoriul european?
Evident că în ce priveşte refugiaţii din zone de război, UE nu avea cum să nu aplice Convenţia din 1951 ce prevede drepturilor acestora. Nu poţi returna cu forţa imigranţi în state unde viaţa le e pusă în pericol. Siria e un astfel de caz. Însă s-a greşit atunci când statele UE şi serviciile lor de informaţii nu au putut anticipa că sirienii aflaţi de ani de zile în tabere din Turcia se vor decide să ia în masă calea Europei, căutând protecţie şi un trai mai bun. Ar fi trebuit să existe o planificare. Şi luate rapid măsuri contra călăuzelor locale, a traficanţilor, mergând până la lovituri preventive contra ambarcaţiunilor şi camionelor folosite. Însă în acest scop era nevoie de acces la intelligence pe plan local, prin infiltrarea reţelelor de traficanţi.
Iar în plan legal, trebuia respectat scrupulous regulamentul de la Dublin, caz în care Grecia era îndrituită să îi înregistreze şi să îi plaseze în tabere de refugiaţi, şi abia apoi să îi lase, treptat, să se îndrepte spre Europa Centrală şi apoi cea de Vest. Grecia e stat Schengen dar nu şi-a onorat statutul iar Ungaria, tot stat Schengen a reacţionat excesiv, şi-a fortificat şi militarizat graniţele, a dat vina pe vecini, a contribuit masiv la reinstaurarea controalelor de graniţă în spaţiul Schengen.
Statele membre au fost luate prin surprindere şi dovedind o destul de clară lipsă de solidaritate au încercat să paseze problema pe umerii vecinilor. Imaginile cu poliţişti unguri şi croaţi asistându-i pe refugiaţi sî se îmbarce în autocare şi să plece spre Austria şi apoi Germania sunt edificatoare. La fel ca şi “luptele” dintre poliţia ungară şi imigranţi de la gardul de sârmă ghimpată ce separă Serbia de Ungaria. Acum discuţia despre acceptarea sau nu a cotelor obligatorii de refugiaţi, pe care statele membre ar trebui să îi primească, nu va duce către un rezultat rapid deoarece controversele sunt foarte greu de aplanat.
Trebuie făcută o listă comună cu statele terţe unde refugiaţii nu se pot întoarce acum şi alta cu statele din care provin imigranţi economici. De pildă sirienii şi libienii fac parte din prima categorie, dar afganii şi somalezii din a doua. Cu toate că Afganistan şi Somalia sunt state slabe, cu fenomene de violenţă sectară pe scară largă. Însă nu mai sunt zone de război civil ca în urmă cu câteva decenii. Deci cu unele excepţii poţi returna imigranţii în aceste state. Pentru că dacă nu se separă aceste două categorii, va continua afluxul de imigranţi ce iau cu asalt Europa iar spaţiul Schengen va deveni istorie. Europa trebuie să intervină cumva politic şi economic în Siria, Irak, Africa de Nord, spre a ajuta la stoparea fenomenelor ce au generat imigraţia, mă refer la războaie civile şi dezintegrarea unor state slabe.
Lucrurile ar putea scăpa de sub control şi mai grav decât până acum. Ia imaginaţi-vă că Egiptul ajunge ca Libia sau ca Siria, că armata nu mai controlează pârghiile statului şi alte milioane de imigranţi vin în Europa…Pare puţin probabil dar aşa părea şi în cazul Siriei şi Libiei acum cinci-zece ani!
Ce trebuie să facă Uniunea Europeană şi statele membre pentru a implementa o Strategie eficientă de rezolvare a problemei refugiaţilor?
UE are nevoie de ranforsarea sistemului Dublin de admitere şi triere a refugiaţilor, de un accord între statele membre privind “cotele” pe care fiecare le poate accepta, de mult mai multă solidaritate şi dialog, şi desigur să se renunţe la idea stupidă de a ridica garduri la graniţe. Sirienii şi afganii ce vin la porţile Europei cu rucsace în spate şi iphones în mână nu sunt hunii lui Atila ca să îi primim cu garduri, săgeţi şi bâte. Sper ca Ungaria condusă de naţionalistul Viktor Orban să nu fie imitată şi de alte state din UE. În faza a doua vor trebui cumva demantelate reţelele de traficanţi, cu ajutorul unor state ca Turcia, Liban, Iordania şi contribuit masiv la o soluţie de încetare a războaielor din Siria, Sudanul de Sud, Republica Centrafricană, de “reunificare” politică a Libiei etc.
Până ce nu se opreşte “robinetul”, valul migraţionist va continua şi din motive umanitare nu va putea fi blocat eficient, chiar dacă Turcia de pildă dă dovadă acum de mai multă fermitate în a reţine pe teritorul ei milioanele de refugiaţi sirieni.
Autor: Adrian-Vladimir Costea
