Atelier de Idei, Divertisment, Tineri

Alexandra Ioniță: Cea mai dificilă încercare pentru mine, ca actor, este absența

Spread the love

Pe actrița Alexandra Ioniță am descoperit-o recent în spectacolul de la Teatrul în Culise – Political Correctness, un spectacol care efectiv te smulge din realitate și te aruncă într-o altă dimensiune care poate deveni și ea, reală. Iar Alexandra m-a impresionat cu rolul ei, cu prestația ei scenică. Cine e Alexandra și cum a ajuns în acest spectacol? Vom descoperi în rândurile care urmează

Foto: Portretul Tău – 2022

➡ Cine este Alexandra Ioniță

Alexandra Ioniță este o absolventă a secţiei Actorie de la UNATC Bucuresti și a unui Master în Arta actorului tot la UNATC.

,,Ce merită menționat din povestea mea? Merită de menţionat că, înainte de a intra la facultate, am avut fantasticul noroc să particip la spectacolul construit de Alexandru Dabija, pentru Revelionul 2000. Îngerul Mileniului s-a chemat. O experienţă spectaculoasă, mai ales la cei 17 ani ai mei de atunci.

Merită menţionat cu siguranţă că, imediat dupa ce am terminat facultatea, în 2005, am intrat cu un rol mic-mic, în spectacolul Richard al III-lea se interzice, de Matei Vişniec, al doamnei Cătălina Buzoianu, la Bulandra. Iar în 2007, am jucat în Nunta Mută, al lui Horaţiu Mălăele. Mai pot să spun că am avut un spectacol la Green Hours, primit, iubit şi mângâiat de Voicu Rădescu. Breaking Up se numea spectacolul si mi-a fost foarte drag.

Foto: Alexandra Ioniță și Cătălin Babliuc – Breaking UP

Sau că încă joc un spectacol care a avut premiera în 2013 şi care a supravieţuit cu brio multor încercări, Voyeur, de la Teatrul de Artă. „

Foto: Alexandra Ioniță și Tudor Aaron Istodor – Voyeur

➡ Mulțumesc Alexandra pentru un pic de poveste din spatele poveștii tale ca actriță. Și dacă tot suntem la capitolul piese de teatru, care e povestea din spatele spectacolului Political Correctness? Cum ai ajuns sa primesti rolul doamnei Diamandesco?

Bună, Bogdan. Eu cred că povestea din spatele unui spectacol are cel puţin atâtea faţete câţi oameni sunt implicaţi. Ar fi interesant de aflat toată povestea. Partea mea de poveste este destul de simplă. Lucrasem cu Cristi (Cristian Bajora) cu câţiva ani în urmă, la Godot, la una dintre variantele spectacolului Blue Room.

În primăvara lui 2022, după o pandemie şi ceva, ne-am reîntâlnit şi el mi-a propus să lucrăm împreună pentru spectacolul Political Correctenss. Mi-a plăcut piesa la prima lectură şi am fost, evident, de acord, să lucrăm împreună. Deşi premiera s-a întâmplat, sunt sigură că voi mai avea mici descoperiri de făcut în universul spectacolului.

Foto: Teatrul în Culise

➡ Pentru că tot ai vorbit de Teatrul de Artă din Bucuresti. Ce spectacole ai acolo și când urmeaza să mai joci?

Fiind actriţă independentă, colaborez cu teatrele cu care mă intersectez în diverse proiecte. Da, la Teatrul de Artă am un spectacol pe care îl iubesc mult, care a avut premiera la începuturile Teatrului de Artă, în 2013. Spectacolul se numeşte Voyeur, îl joc alături de Tudor Aaron Istodor, care este un partener minunat.

A fost regizat de Claudiu Istodor şi scenografia a fost semnată de Iulian Bălțătescu. Sunt mândră să spun că proiectul a fost demarat de mine şi sunt mândră, mai ales, că spectacolul a rezistat până acum, deşi între timp s-au schimbat multe. Îl jucăm cu drag şi ne bucurăm de el de fiecare dată. Este un gen destul de rar întâlnit în teatru, din câte am văzut eu – thriller psihologic. Deocamdată nu a fost programat în stagiunea care urmează dar aştept cu nerăbdare.

➡ Pregătești și alte surprize pentru toamnă cu Teatrul în Culise în afară de această piesă?

Momentan, Political Correctness este singurul meu spectacol la Teatrul în Culise.

➡ Care a fost până acum cea mai mare provocare de când ai ales să fii actor? Ai avut un rol care te-a marcat sau care te-a consumat mai mult?

Ştiu că, atunci când se pune această întrebare, aşteptările se leagă de experienţa unui spectacol sau film anume, de un rol greu. Cea mai mare provocare a mea, însă, de când am ales să fiu actriţă, a fost lipsa. Cred că au fost două momente foarte grele până acum.

Primul, acum aproximativ trei ani, când am avut o problemă cu o coardă vocală, care a necesitat o intervenţie chirurgicală în urma căreia mi-am revenit greu. Practic, un an nu am putut să joc. O vreme nici să vorbesc. A fost foarte greu în special faptul că nu mi se putea spune cum, când sau dacă îmi voi reveni total şi gândul, inevitabil, că poate nu voi mai putea să joc.

Al doilea moment a fost pandemia. Eu, nefiind angajată a unui teatru, nu am avut obligaţia să repet sau să joc. Şi, pentru că aşa am considerat mai bine, am încercat să fiu cât mai precaută o perioadă destul de lungă. A fost, evident, alegerea mea, dar a venit cu un cost foarte mare al îndepărtării de teatru. Pe care am simţit-o adânc şi dureros. Iar revenirea e grea. Deci da, cea mai dificilă încercare este, pentru mine, absenţa.

Revenind la întrebarea legată de rol, am avut unul care m-a consumat mult, pe două planuri. Cel puţin de el îmi amintesc acum, când citesc întrebarea. Am făcut parte din spectacolul Exil în pământul uitării, după texte de Barbu Fundoianu (Benjamin Fondaine), un spectacol de dans, imagine, teatru.

Foto: Exil în Pământul Uitării

Un spectacol complex si dens, cu o încărcătură emoţională puternică. Am „jucat” acest spectacol la Centrul Naţional al Dansului şi am plecat timp de o lună cu el la Festivalul de la Avignon. Întreaga experienţă a fost o călătorie pe foarte multe planuri.

Iar construcţia rolului, cu atât mai mult cu cât aveam, de fapt, puţine cuvinte și mai multă mişcare, cu cât uneori alunecam mult în abstract, a fost în unele puncte foarte grea. Am menţionat la începu că a fost dificil pe două planuri. Poate părea superficial, dar unul dintre planuri a fost cel fizic. Nu a fost uşor să ţin pasul cu dansatori profesionişti într-un aşa maraton. Dar a fost, per total, o experienţă puternică, de pus pe raftul cu amintiri.

➡ Și dacă tot am vorbit de roluri, ce înseamnă pentru tine noțiunea de Political Correctness? Cum o percepi, dacă te-ai lovit de ea în realitate? Pentru că sincer îți spun, părea că personajul de pe scenă a fost creat pentru tine sau tu pentru personaj, era o simbioză și o sinergie la nivel de atom, de moleculă cu doamna Diamandesco în ceea ce privește revolta ei față de tot ce însemna termenul si nu numai.

Mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Mă bucur că ţi-a părut aşa. La drept vorbind, chiar dacă eu nu aş fi de acord câtuşi de puţin cu părerea Doamnei D, asta nu ar conta, ea tot personajul meu ar fi şi tot i-aş apăra ideile, atunci când sunt pe scenă. Nu putem fi mereu de acord cu părerile personajelor pe care le jucăm, dar trebuie să le găsim motivaţie şi explicaţie, nu-i aşa? Nu este cazul şi de data asta, însă. O înţeleg în revolta ei. Care, practic, este revolta împotriva opresiunii, cenzurii, îngrădirii în genere. Da, în mod particular este vorba despre corectitudinea politică, dar, per total, discutăm despre constrângere.

Pe mine, personal, mă deranjează şi mă sperie orice este dus în extrem. Mi se pare evident că orice idee care se radicalizează va face rău. Chiar şi cele care pornesc drept pozitive. Uneori, sunt sigură, asta este şi o metodă ca ele să fie ucise.

Sunt adepta echilibrului, a căutării soluţiilor pertinente şi echidistante, a unei moderaţii în discuţii. Sunt o pacifistă, îmi doresc armonie în lume, linişte şi iubire. Îmi dau seama, cu siguranţă, că este un deziderat utopic. Dar nu mă pot opri să visez.

Nu pot spune că m-am întâlnit, concret, palpabil, personal cu efectele negative ale corectitudinii politice duse la extrem. De altfel, mie mi se pare că reacţiile noastre legate de excesul de corectitudine politică se referă mai mult la ce se întâmplă în alte ţări, în special SUA.

Aş îndrăzni să spun că, în România, momentan lucrurile nu au ajuns încă nici la un nivel rezonabil de corectitudine şi că, în cea mai mare parte a societăţii, încă nu sunt amendate comportamente condamnabile. De fapt, am senzaţia că, la fel ca şi în alte cazuri şi perioade din istoria noastră, am sărit nişte etape fără să le asimilăm.

Ca să fiu mai precisă, mi se pare că taximetristul homofob a îmbrăţişat direct reacţia „Hai, să mă mai lase cu corectitudinea asta politică, ce atâta, eU n-am nimic cu ei, da’ să stea la ei acasă”, fără să fi trecut vreodată măcar prin apropierea ideii că o minoritate sexuală are dreptul de a exista în societate fără să suporte strâmbături din nas.

Sunt absolut sigură că dacă, femeie fiind, discuţi cu un instalator, mecanic auto, zugrav, nu vei fi luată în seamă fără un bărbat alături şi că, cel mult, cei numiţi vor considera că feminismul e un exces şi că tot bărbatul ştie mai bine. Şi exemplele pot continua. Da, posibil ca excesele de „corectitudine politică” să apară şi aici, dar ce mi se pare mie dureros este că, dacă există, ele convieţuiesc pe scară largă cu discriminarea, sexismul, abuzul de putere etc.

➡ Ai piese de teatru preferate? Autori clasici sau contemporani preferați? Un rol într-o piesă pe care ai vrea să-l joci și nu l-ai jucat încă?

De când mă ştiu, întrebările care conţin cuvântul „preferat” mi-au dat fiori pe spate. Simt mereu o presiune exagerată de a alege acel ceva în detrimentul tuturor celorlalte ceva-uri care vor rămâne defavorizate, înlăturate. După care uit aproape toate ceva-urile cunoscute, care dispar într-un hău ciudat al memoriei. Închid paranteza.

Am rămas îndrăgostită de Cehov, Ibsen, Strindberg. Îl iubesc pe Samuel Becket. Îmi place fineţea lui Neil La Bute de a contura relaţii. Cred că la toţi cei de mai sus îmi place modul în care navighează prin mintea umană. Uneori din linii punctate. Neliniar. Uneori fragmentat. Uneori rupt. Cum semnificaţiile se adună, se relevă. Personajele lor îmi par uneori ca problemele de matematică lângă care îmi petreceam nopţile în liceu. Dar mult mai „cărnoase”.

De ceva timp, de când nu mai am vârsta personajului, mi se pare că am înţeles-o pe Nina Zarecinaia. Aşa cum nu aveam nicio şansă să o înţeleg prin facultate, când am jucat-o. Mi-ar plăcea ca, prin absurd, să o pot juca acum.

➡ Un mesaj pentru cititorii care vor să încerce experiența de a fi pe scenă.

Recunosc, întrebarea ta m-a pus pe gânduri şi, la început nu am ştiut ce să răspund. Am să împart aceşti presupuşi cititori în două categorii. Ca să pot răspunde cat de cât just.

Celor, de orice vârstă, care ar vrea să încerce experienţa de a fi pe scenă pentru îmbogăţirea lor personală, pentru a înţelege noi paliere, pentru a depăşi vreo teamă, le pot spune că este o idee foarte bună şi să o facă. Sunt nenumărate lucruri din tine pe care le poţi înţelege şi descoperi de acolo. Este un exerciţiu foarte util.

Dacă te referi însă la tinerii care ar vrea să devină actori, sfatul meu personal este unul singur. Să o facă doar dacă simt cu sinceritate totală că nu pot trăi fără asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.