Atelier de Idei

INTERVIU – Prof. univ. dr. Daniel Şandru despre consolidarea democratiei in Europa Centrala si de Est

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Our Score

Daniel Șandru este Prorectorul Universității „Petre Andrei” din Iași și profesor universitar doctor la Facultatea de Științe Politice și Administrative din cadrul acestei instituții. A fost bursier Erasmus la Universiteit Utrecht, Olanda (1999) și a efectuat stagii de cercetare postdoctorală la Universität Konstanz, Germania (2010, 2012) și la Humboldt-Universität zu Berlin (2011). Este director al revistei de cultură contemporană Timpul (publicație fondată la 15 martie 1876), director editorial al Editurii Adenium și redactor-șef al revistei de științe politice Polis.

Daniel Șandru 2

A publicat volumele Reinventarea ideologiei (Editura Institutul European, 2009, Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, Premiul revistei Sfera Politicii și Premiul revistei Transilvania pentru filosofie politică) și Ipostaze ale ideologiei în teoria politică (Editura Polirom, 2014, Premiul revistei Transilvania pentru teorie politică) și a coordonat 8 volume pe teme de teorie și știință politică.

Pentru început, vă rog să-mi menţionaţi care sunt principalii indicatori care trebuie urmăriţi atunci când este analizat fenomenul democratizării unui stat/ regiuni demografice. În ce măsură procesul de democratizare poate fi explicat pe baza anumitor variabile?

Aș pleca de la conjectura că democratizarea nu presupune, în mod necesar, existența unui algoritm, deși teoria și știința politică din a doua jumătate a secolului trecut au încercat să testeze o atare poziționare, deopotrivă normativ și empiric. Sigur că există proiecții normative relative la evoluția procesului de democratizare, acestea vizând anumite perioade istorice (democratizarea „primului val” din secolul al XIX-lea, cea din epoca postbelică ori cea inițiată la jumătatea anilor ’70 prin „Revoluția garoafelor roșii” din Portugalia, așa cum o proiectează Samuel Huntington) ori anumite coordonate, precum participarea cetățenilor la luarea deciziilor și posibilitatea ca aceștia să conteste deciziile eronate ale liderilor politici (așa cum e cazul teoriei poliarhice a lui Robert Dahl).

Iar aceste proiecții, la fel de sigur, trebuie luate în considerare, dar pe model comparativ, așa cum fac, de altfel, ambii teoreticieni politici invocați, sau așa cum procedează, mai aproape de noi, și politologul olandez Arend Lijphart, când pune în oglindă formele de guvernare și funcționare din 28, iar apoi din 36 de state. Cred că, dincolo de aceste modele normative și empirice, reperele evoluției procesului de democratizare dintr-o țară dată se constituie din tradiția istorică privitoare la democrație (dacă aceasta a existat anterior sau nu, modul în care a funcționat, dacă a capotat sau nu și, dacă da, care au fost cauzele eșecului), din tipul de cultură politică predominat în societatea respectivă, din convingerile activiștilor politici referitoare la funcționalitatea democrației (maniera în care aceștia se raportează la sistemul politic democratic), din tipul de capital social existent (încrederea, respectiv lipsa de încredere pe care cetățenii și liderii o manifestă față de instituțiile democratice), din gradul de implicare a cetățenilor în treburile publice și, în fine, din existența unui model asociativ în plan social, în absența căruia – o știm încă de la Tocqueville – sistemul politic democratic este foarte dificil, dacă nu imposibil de instituționalizat.

Toți aceștia sunt indicatori care pot varia de la o țară la alta, de la o societate la alta, și tocmai acesta este motivul pentru care în teoria și știința politică, ca și în subdomeniul politicii comparate se subliniază posibilitatea existenței unor variate „modele ale democrației”. Și indicatorii, și variațiile pe care aceștia le prespun în cazuri diferite au un caracter explicativ, întrucât ne ajută să înțelegem evoluțiile diferite ale diverselor sisteme democratice. Dacă e să invoc, din nou, modelul teoretico-politic al lui Robert Dahl, spre exemplu, traseele diferite ale democratizării produc tipuri diferite de sisteme democratice, mai apropiate ori mai îndepărtate de poliarhie, o proiecție normativă cu rol de „ideal regulativ”.

Astfel, vorbind despre condițiile democratizării pe parcursul ultimelor două sute de ani, politologul american identifică un model al democratizării care pleacă de la un regim de hegemonie totală care, prin implicarea cetățenilor, mai întâi, în luarea deciziilor publice, se transformă într-o hegemonie cuprinzătoare, și care, apoi, oferind cetățenilor posibilitatea de a contesta deciziile eronate ale liderilor, devine o oligarhie concurențială, spre a se transforma, pentru o scurtă perioadă de timp, într-o poliarhie (cazul Germaniei Republicii de la Weimar, de după primul război mondial și până la instaurarea dictaturii naziste). Este, în mod evident, un model nerecomandat, tocmai pentru că sistemul democratic a eșuat foarte rapid.

Un alt model identificat de Robert Dahl este cel Marii Britanii și al Suediei, societăți în care cetățenii mai întâi au învățat regulile dialogului democratic și ale jocului contestării, evoluând astfel dinspre hegemonii totale înspre oligarhii concurențiale, apoi au fost cuprinși, prin instituirea dreptului de vot, în procesul de luare a deciziilor de interes public, devenind astfel hegemonii cuprinzătoare și transformându-se, ulterior, în poliarhii. Avem de-a face, în acest caz, cu un model de democratizare care s-a produs lent, în timp, ceea ce i-a conferit și posibilitatea consolidării, fără a prespune, însă, eșec, deși au existat, și în aceste țări, provocări istorice la adresa democrației.

În fine, Robert Dahl identifică și un al treilea model de democratizare, de asemenea nerecomandat, întrucât, în acest caz, poliarhia s-a instaurat și a funcționat doar câțiva ani: în 1789, urmare a Revoluției, Franța a trecut brusc, peste noapte, de la hegemonie totală la poliarhie, acordând cetățenilor atât posibilitatea de contestare, cât și pe aceea de participare la treburile publice. Scurta perioadă democratică s-a încheiat însă rapid, în 1792, când s-a instaurat teroarea iacobină. Iată deci că, dincolo de indicatorii pe care îi avem în vedere, experiența istorică a democratizării ne arată cât de important este și traseul pe care o societate îl urmează în încercarea de a deveni o democrație funcțională pe termen lung.

Având drept reper spaţiul Europei Centrale şi de Est, care consideraţi că sunt cauzele care au declanşat procesul de democratizare? Totodată, care este momentul al democratizării statelor din Europa Centrală şi de Est?

Dacă e să urmăm teoria „valurilor de democratizare” a lui Samuel Huntington, aș spune că statele Europei Centrale și de Est se înscriu în cel de-al treilea, care a debutat la Lisabona pe 25 aprilie 1974, la ora 12.20, atunci când radioul de stat e emis în eter melodia „Grândola, Vila Morena” ca semnal dat armatei pentru inițierea unei lovituri de stat la adresa dictatorului Marcelo Caetano. Paradoxal, deci, al treilea val al democratizării a început printr-o lovitură de stat militară, după care armata a preluat controlul societății portugheze, pentru a se retrage mai târziu, oferind civililor posibilitatea de a organiza alegeri libere, democratice.

Început în Portugalia, „valul democratizării” a trecut, în anul următor, în Spania, unde a căzut dictatura lui Franco, apoi a traversat Atlanticul înspre America de Sud, unde mai multe state au pășit, la rându-le, pe drumul democratizării, s-a extins ulterior în Asia de Sud-Est și a ajuns, finalmente, în 1989, în țările Europei Centrale și de Est. În ce le privește pe acestea, cauza fundamentală este eșecul economic al fostei URSS și al modelului pe care aceasta l-a impus în întreaga regiune, ceea ce a atras, după sine, un eșec politic. Din acest punct de vedere, căderea Zidului Berlinului, pe 9 noiembrie 1989, este momentul simbolic al intrării acestor state, cu tradiții istorice diferite, cu o cultură politică diferită în proces de democratizare.

Trebuie spus că, potrivit analizelor de știință politică, exceptând sistemul democratic al Republicii de la Weimar – care poate fi considerat funcțional, dar care a eșuat – singura țară considerată a îndeplini rigorile democratice în perioada interbelică a fost Cehoslovacia, sub conducerea președintelui Thomas Masaryk. România, spre exemplu, nu îndeplinea aceste rigori, putând fi considerată, cel mult, o „democrație mimată”, după cum o numește politologul francez de origine română Mattei Dogan.

Ca atare, în 1989, unele state din regiune puteau reînnoda tradiția democratică, în vreme ce altele – așa cum cred eu, și România – deschideau porțile drumului spre democrație pe fondul unui acut deficit democratic. Iar asta nu doar din cauză că trecuseră prin marasmul dictaturilor comuniste, ci și pentru că, înainte de acestea, experimentaseră și alte forme ale dictaturii. În cazul nostru, democrația a avut, în interbelic, prea puțin timp pentru a se instituționaliza cu adevărat. Vorbim, practic, de o perioadă de 19 ani, între 1919, când intră în vigoarea universalizarea votului masculin (grație legii electorale votate la Iași în 1917) și 1938, când este instaurată dictatura regală a lui Carol al II-lea, căreia i-au urmat statul național legionar și dictatura mareșalului Antonescu. Ca atare, în 1989, când a început, și pentru noi, procesul democratizării, România a pășit pe acest drum având un bagaj democratic foarte redus, dacă nu de-a dreptul inexistent.

Care sunt etapele pe care le urmează statele din această regiune în procesul de democratizare? În ce măsură evoluţia acestui proces preia drept model traiectoria democratizării şi a consolidării democratice din Europa de Vest?

Strict teoretic, există un model al democratizării, aplicat, cumva, prin transfer, în sensul în care, beneficiind de observațiile asupra proceselor democratice care au avut loc în a doua parte a secolului trecut în America Latină, politologii au putut să le utilizeze în analizele lor privitoare la democratizarea statelor central-est europene. Spre exemplu, Huntington consideră că o țară intrată în proces de democratizare devine democratică atunci când a trecut „testul dublei alternanțe”.

Acesta presupune ca cei care au venit la putere în prima fază de a procesului de democratizare acceptă transferul de putere, ca urmare a votului democratic, către opoziție, iar aceasta din urmă, ca rezultat al unui viitor ciclu electoral, acceptă să revină în opoziție. Există, totodată, și ceea ce numesc „avertismentul Huntington”: nu există nicio garanție că, odată intrată în proces de democratizare, o țară dată va și deveni, automat, o democrație.

De altfel, politologul american vorbește despre existența „valurilor de revers”, în sensul în care chiar state aflate în imediata noastră vecinătate (Rusia, Ucraina, Republica Moldova), chiar dacă au început, în anii ’90, procesele de democratizare, acestea fie au stagnat, plasându-le în așa-numita „zonă gri”, fie au revenit la o formă de autoritarism. În orice caz, pentru a vă răspunde la întrebare, analiza față de care mă simt cel mai apropiat, din perspectiva democratizării statelor central-est europene, este cea aparținându-i politologului german Andreas Schedler, care vorbește de cinci coordonate ale acestui proces. Dintr-o anumită perspectivă, acestea ar putea fi considerate și „etape” ale democratizării.

Este vorba despre evitarea colapsului democrației, evitarea eroziunii democratice, organizarea democrației, dezvoltarea democrației și fundamentarea democrației. Primele două faze sunt, din punctul meu de vedere, definitorii pentru traseul ulterior al democratizării, pentru că a evita colapsul și erodarea democrației reprezintă provocări foarte mari pentru democratizatori. Din fericire, statele din Europa Centrală și de Est au reușit, unele mai ușor (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și, după 1994, mai ales Cehia), altele mai greu (România și Bulgaria), iar altele încă sunt în „zona gri” (Republica Moldova sau Albania, spre exemplu).

În mod evident, toate aceste state, chiar dacă în etape și în forme diferite, au beneficiat de sprijinul democrațiilor occidentale, mai întâi într-o formă neinstituționalizată, iar apoi, cele mai multe dintre ele, într-o manieră formală, din momentul în care au devenit membre ale Alianței Tratatului Atlanticului de Nord și, respectiv, ale Uniuni Europene. Spre deosebire de alte epoci istorice, acum a fost cazul fericit că a putut fi „comprimată” temporal experiența istorică a democrațiilor vestice, chiar dacă în grade și cu viteze diferite. Drept urmare, unele dintre aceste state s-au apropiat de statutul consolidării democratice, în sensul în care se află în faze de fundamentare a democrației, altele încă o organizează, iar unele marchează un recul, întorcându-se în etapa de prevenire a eroziunii democratice. Cred că, din acest punct de vedere, Huntington avea dreptate: nimeni nu poate garanta că procesul de democratizare este unul strict teleologic.

Care sunt elementele care evidenţiază autenticitatea evoluţiei democratizării statelor din Europa Centrală şi de Est?

Revin la ideea că, deși din punct de vedere temporal aceste state au început tranziția spre democrație în 1989, din perspectiva tradiției istorice unele au plecat la drum cu un important bagaj democratic, în vreme ce altele au avut în bagaj doar deficitul democratic.

Pentru a mă referi doar la faptul că toate au fost, înainte de acest moment, în arealul politic tutelat de Moscova, cel al comunismului, aș spune că, totuși, acesta din urmă a avut forme diferite în țări diferite, iar asta a determinat ca și indicatorii procesului de democratizare să varieze considerabil. Însăși trecerea de la dictatură la tranziția spre democrație a fost diferită: în unele state s-a realizat prin „revoluție de catifea” (Cehoslovacia), în altele prin dialog și transfer de putere (Ungaria, Polonia, Bulgaria), în altele prin evenimente sângeroase (România). În mare, însă, autenticitatea evoluțiilor democratice este dată de faptul că, mai devreme sau mai târziu, toate aceste state au reușit, chiar dacă în grade diferite, să mențină organizarea democratică până în prezent.

Ce asemănări, respectiv deosebiri, există între traiectoriile individuale ale statelor din Europa Centrală şi de Est în privinţa democratizării? Care este traiectoria pe care România o urmează în privinţa procesului de democratizare?

Ceea ce-mi propuneți, prin această întrebare, e un complicat exercițiu de politici comparate. Prin urmare, nu am pretenția de a epuiza acest subiect complex prin răspunsul pe care încerc să-l creionez aici. Principalele asemănări sunt, după cum am spus deja, date de faptul că am ieșit cu toții din diverse forme ale dictaturii comuniste, instaurată pe model sovietic, și de acela că cele mai multe dintre aceste state sunt, astăzi, membre ale NATO și UE.

Pe de altă parte, deosebirile țin de tipurile diferite de organizare democratică, atât din punct de vedere instituțional, cât și din perspectiva tipului de cultură politică. Cele mai multe state din zonă sunt, astăzi, democrații funcționale, având mari șanse de a-și consolida statutul în viitorul apropiat și/sau mediu. România, din fericire, se înscrie, din punctul meu de vedere, în această tendință. Pornind pe drumul democratizării cu deficitul democratic deja pomenit, a reușit, chiar dacă târziu, în 1999, odată cu arestarea lui Miron Cozma, care atenta la ordinea statului de drept abia înfiripat, să evite colapsul democrației, a trecut, apoi, printr-o perioadă de eroziune democratică, în al doilea mandat al președintelui Iliescu și sub guvernarea lui Adrian Năstase, a intrat, în primul mandat al președintelui Traian Băsescu într-o fază de organizare a democrației, reîntorcându-se, în al doilea mandat al acestui președinte și sub guvernarea lui Victor Ponta în zona eroziunii democratice, pentru ca, în perioada din urmă, și după alegerea în funcția de președinte a lui Klaus Iohannis, să revină în etapa de organizare democratică.

Trebuie menționat, însă, din nou, rolul important pe care îl presupune statutul de țară membră a NATO și a UE, care a contribuit enorm la menținerea traseului democratic al țării noastre. În prezent, revenirea în prim-plan a dezbaterilor privind tipul de sistem electoral, reorganizarea administrativ-teritorială sau modificarea Constituției reprezintă un indicator al posibilității ca România să depășească faza de organizare a democrației și să intre în etapa de dezvoltare democratică din punct de vedere instituțional.

Care sunt obstacolele care au limitat viteza de democratizare a acestor state?

Printre obstacole, și având în vedere diferențele existente de la țară la țară, aș menționa lipsa de angajament democratic a liderilor politici din faza inițială a procesului, insuficienta tradiție democratică, resuscitarea, în anumite cazuri, a etno-naționalismului, lipsa unei tradiții a dezbaterii democratice în spațiul public, coagularea unor grupuri de interese oculte pe filieră politico-economică, tipul de reproducere a elitelor din prima fază a democratizării până în prezent, exotismul experiențelor electorale, incapacitatea sau dificultatea asumării oneste a trecutului istoric, menținerea influenței unor servicii secrete nereformate asupra câmpului politic, cel puțin în stadiul primar al democratizării, precum și inapetența politicienilor față de o corectă aplicabilitate a politicilor de interes public.

La ce nivel al procesului de democratizare se află statele din Europe Centrală şi de Est în prezent? Care sunt principalele provocări în privinţa consolidării democratice?

E o certitudine că avem de-a face, cum am spus deja, cu democrații funcționale. Unele dintre ele au intrat în faza de fundamentare a democrației, altele o organizează sau o dezvoltă. În altele a existat un recul, ceea ce a făcut ca acestea din urmă să revină, sper că pentru o perioadă foarte scurtă, în zona eroziunii democratice. Însă, evoluția pe viitor a acestor state înspre statutul de democrații consolidate va depinde atât de factori ce țin de politica internă, cât și de cei circumscriși politicii internaționale.

În primul caz, am în vedere capacitatea de a dezvolta o cultură politică de factură participativă, posibilitatea de a institui așa-numita „accountability” la nivelul clasei politice, disponibilitatea acesteia de a rezista tentației populismului, foarte pregnantă și în cazul unor democrații deja consolidate din Vestul Europei, dezvoltarea instituțională a coordonatelor care să ofere cetățenilor posibilitatea de a se implica cât mai activ în procesul de luare a deciziilor de interes public. În cel de-al doilea caz, se constituie în veritabile provocări tensiunile geopolitice de la granița de est a UE și NATO, criza migranților și terorismul fundamentalismului islamic. De modul în care vor fi gestionate toate aceste provocări, deopotrivă interne și internaționale, va depinde și traiectoria democratică a statelor din Europa Centrală și de Est.

Material realizat de Vladimir Costea

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *