Atelier de Idei

INTERVIU: Conf. Univ. Dr. Ovidiu-Ştefan Buruiană despre votul universal

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Our Score

Pentru început, am rugămintea să evidenţiaţi contextul socio-politic în cadrul căruia ia naştere dezbaterea privind necesitatea instaurării votului universal şi exproprierii pe teritoriul românesc?

Ovidiu Buruiana foto 1

Reforma agrară extinsă și votul universal au fost adoptate în perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Momentul legiferării comportă el însuși o discuție, implicând în primul rând mutațiile produse de război asupra mentalității elitelor politice și asupra  țăranilor-soldați. În mod similar conflictului de la 1877-1878, ceea ce noi numim război de independență prin participarea armatei române alături de Rusia împotriva Imperiului Otoman, implicarea și sacrificiul țăranului român a creat recunoștință. Toți mai mulți actori publici au dorit să fie purtătorii de cuvânt ei lumii rurale românești, cu problemele ei structurale și marcată de înapoiere din perspectiva modernității.

Țăranul român devenise efigie a naţiunii, scop al renovării din societate. Evident, radicalizarea socială produsă de război era în parte și un răspuns la ridicările revoluționare din alte spații, învecinate nouă. Dar nu insist asupra acestui aspect, de menționat ca factor în discuție, dar nu ca unul semnificativ / determinant. La propriu, după dezastrul militar din toamna lui 1916 și deficiențele logistice din Moldova (cu tifos exantematic, aprovizionare dificilă ș.a.), contextul mai curând sumbru de sfârșit al războiului a fost luminat pentru români de procesul politic al creării României Mari. Unirea politică dintre Basarabia, Bucovina, Transilvania și Vechiul Regat a generat o sumă de așteptări cu privire la societatea viitoare: tot mai adesea în spațiul politic era vehiculată formula că România Mare trebuia să fie România nouă, în sensul unei societăți transformate, cu o mai mare integrare politică a indivizilor-cetățeni, cu justiție socială, bunăstare etc. Spre acest deziderat convergeau atât cerințele basarabenilor, bucovinenilor sau transilvănenilor, exprimate cu claritate și prin rezoluțiile de unire, cât și dorințele multora (indivizi și categorii sociale sau profesionale deopotrivă) din România mică.

Abordarea mea ar fi însă incompletă și stângace, dacă m-aș rezuma doar la prezentarea contextului imediat postbelic în care au fost adoptate cele două reforme. Pentru că cele două reforme au fost parte a dezbaterii din societatea românească încă din timpul revoluției de la 1848. Comunitatea politică națională românească, drept concept al programului pașoptist, a fost strâns legată de împroprietărirea țăranilor cu pământ (prin expropriere), de ridicarea lor materială și instruirea lor în sensul școlii moderne, de transformarea lor în cetățeni. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au existat mai mereu forțe politice sau intelectuali publici dispuși să sprijine aceste revendicări ca fiind firești dezvoltării României în ansamblul ei.

Anumite măsuri în direcția amintită au fost adoptate, mai ales în perioadele de guvernare liberală; împroprietărirea însurăţeilor realizată în 1878, organizarea Caselor de Credit agricol (1881), legile învoielilor agricole, Casa Rurală, care să cumpere moşii de la particulari şi să le vândă ţăranilor în loturi, organizarea băncilor populare, obştile săteşti ale lui Spiru Haret, conduse de preoţii şi învăţătorii satelor, care să înlăturare intermediarii şi să pună la dispoziţia ţăranilor asociaţi a moşiilor, în condiţii mai avantajoase etc. erau menite să sprijine proprietarii agricoli şi, în general, agricultura drept principala ramură economică a ţării, după cum se exprima Ion C. Brătianu în Cameră. Integrarea politică a ţăranilor a fost mai curând tatonată, dincolo de sufragiul general clamat, în diverse timpuri, de radicalii din jurul lui C. A. Rosetti. Aşa cum exprima retrospectiv A.D. Xenopol, principiul votului universal “nu erau cerut de starea de cultură în care se află societatea românească”.

Impasul social-economic din 1907 (cunoscuta ridicare violentă a lumii satelor) şi, ulterior, alteritatea ţăranului bulgar, în contextul campaniei militare din 1913, au determinat noul leadership liberal al fraţilor Ionel și Vintilă Brătianu să regândească problema lumii rurale ca formă de a refunda comunitatea naţională, bazată pe solidaritate socială şi implicare politică. Ionel Brătianu exprima ideea reformelor agrară şi electorală, sub forma exproprierii şi a creării unui singur colegiu electoral, încă din manifestul-program expus la 25 ianuarie 1911. Direcția era consfințită în Scrisoarea program a liderului liberal din preajma congresului PNL și în moţiunea adoptată în octombrie 1913.

Dar aceste proiecte ale oamenilor politici, precum și cele ulterioare, din timpul războiului şi a Parlamentului de la Iaşi, au devenit inactuale la finalul conflictului mondial. Sacrificiul ţăranului-soldat, formarea României Mari, multiplicarea forţelor şi opţiunilor politice, precum şi radicalizarea societăţilor europene ca urmare a războiului au impus votul universal și reforma agrară ca realități primare, de nediscutat.

Care sunt cele mai importante repere cronologice în vederea celor implementării două reforme?

Nu putem privi reformele în mod unitar, mai ales cu trimitere la reforma agrară. În sensul că au existat aspecte diferite derivate din particularitățile zonelor unde s-a aplicat exproprierea pământului și împroprietărirea țăranilor (categoriile de expropriați, suprafața admisă la expropriere pe proprietate, valoarea despăgubirii, cei care au avut dreptul la împroprietărire, mărimea loturilor etc.).

Astfel, putem discuta despre o reformă pentru Basarabia și Vechiul Regat (care începe cu decretul-lege relativ la exproprierea proprietăților rurale pentru cauză de utilitate națională adoptat de guvernul român la 14 decembrie 1918), o lege agrară în Transilvania (a Marelui Sfat Național, din august 1919, și care a intrat în vigoare la 12 septembrie acel an) și o lege pentru Bucovina (decret-lege de expropriere pentru Bucovina din septembrie 1919). Dar actele și datele de mai sus sunt doar parte a unui proces, finalizat în condițiile Parlamentelor din România Întregită. Mai precis, legile finale ale reformei agrare au fost adoptate în 1920-1921, pe baza documentelor de expropriere imediat postbelice (impuse atunci în necesitatea de a se da un semnal clar al voinței de schimbare), păstrându-se specificul diferitelor regiuni ale României Mari: martie 1920 pentru Basarabia, iulie 1921 Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea și, în aceeași lună, legea pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, respectiv legea pentru Bucovina.

Există însă o anumită preistorie a acestei legislații, care anulează caracterul de măsuri conjuncturale după război. Cel puțin pentru Vechiul Regat. Și aici, revin la cele menționate în răspunsul la prima întrebare. A existat o discuție permanentă între elitele politice, economice și culturale ale lumii moderne românești cu privire la schimbarea situației sociale și economice a țăranului prin împroprietărire (emanciparea țăranului, cum se exprimau oamenii epocii), care se structurează tot mai mult după 1907 și care a luat forme accentuate în momentul în care liberalii și-au asumat reformele electorală și agrară ca elemente centrale ale programului politic în 1913.

În 1914, Parlamentul ales a luat forma unei Adunări Constituante tocmai pentru a face posibilă modificarea prevederilor din Constituția de la 1866, care stabilea proprietatea drept sacră și inviolabilă. Acest fapt s-a putut realiza, în contextul Războiului mondial, în cadrul Parlamentului de la Iași (devenită capitală de război a României, după înfrângerea din toamna anului 1916 și refugierea autorităților în Moldova), în mai-iunie 1917. Exproprierea devenea posibilă pentru cauze de utilitate publică, deschizând astfel drumul pentru împroprietărirea țăranilor. Trebuie spus, de asemenea, că în acel context complicat din primăvara anului 1917, regele Ferdinand a promis, într-o proclamație către Armata a II-a, pământ țăranilor și o mai largă participare la viața politică. Sfârșitul războiului a făcut imperioase acele proiecții privitoare la schmbarea socială și economică din lumea rurală.

O anterioritate a reformei a existat și pentru Basarabia, în contextul revoluției ruse, cu răsfrângerile ei în spațiul dintre Prut și Nistru: țăranii trecuseră la o expropriere de facto a pământului deținut de marii proprietari încă din 1917 și anumite tensiuni au existat în momentul legii, cu privire la răscumpărarea pământului în momentul împroprietării oficiale. Dar ideea unei pregătiri a măsurii se poate discuta și în cazul Transilvaniei, Rezoluția de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 menționând necesitatea unei reforme agrare radicale.

Într-o anumită măsură, legea electorală a urmat un parcurs similar reformei agrare, deși diferențele dintre regiunile României în adoptarea legii nu au fost la fel de semnificative. Mai ales în Basarabia și în Transilvania, ideea votului universal din rezoluțiile de unire implica și participarea femeilor la procesul politic, spre deosebire de Vechiul Regat unde s-a discutat, și finalmente s-a impus, votul masculin.

În Vechiul Regat, dezbaterea avea – cum am afirmat anterior – o tradiție de jumătate de secol, deși formula colegiului unic, al știutorilor de carte, propusă de PNL în 1913 era ambiguă. De altfel, în Parlamentul de la Iași (din mai 1917), liberalii au asumat votul universal al cetățenilor-bărbați, egal, direct, obligatoriu și cu scrutin secret, pe baza reprezentării proporționale (mai ales în ceea ce privește alegerea deputaților).

Aceste prevederi ale votului universal s-au regăsit în decretele-legi de după război: noiembrie 1918, pentru Vechiul Regat și Basarabia, respectiv august 1919, pentru Bucovina; tot august 1919, pentru Transilvania, Banat, Sătmar și Maramureș, cu mențiunea că aici vorbim de o lege adoptată de Marele Sfat național și promulgată de regele Ferdinand. Diferențele apăreau în aplicarea în teren a legii, în Bucovina și Transilvania neaplicându-se reprezentarea proporțională, ci principiul majorității absolute într-o circumscripție. Primele alegeri interbelice au impus anularea acestor discrepanțe, mai întâi Constituția din 1923 și, ulterior, Legea electorală din martie 1926 unificând sistemul electoral din România Mare.

Care au fost principalele argumente pro, respectiv contră, în privinţa realizării celor două reforme? În ce măsură campaniile electorale au fost marcate de dezbaterea privind votul universal, respectiv exproprierea? În ce măsură liderii acestora au exercitat o influenţă considerabilă asupra realizării celor două reforme?

Dintru început, trebuie să fac o precizare: taberele politice structurate în contextul  dezbaterii reformelor agrară și electorală nu trebuie plasate în spațiul moral al celor buni, pozitivi, progresiști, respectiv cei răi, retrograzi ș.a. Istoricul nu lucrează, sau cel pțin nu ar trebui să o facă, cu asemenea categorii în demersul său interpretativ al faptelor din trecut. De altfel, nici oamenii politici de orientări apropiate nu constituie blocuri omogene în susținerea sau nu a acestor măsuri. Era o problemă de viziune politică asupra viitorului societății românești. Deși majoritar se situau de partea schimbărilor în sistemul electoral și în domeniul agrar, nu toți liberalii împărtășeau perspectiva liderilor asupra acestor reforme. După cum, și între conservatori existau unii care acceptau urgența acestor măsuri.

În general însă, liberalii au fost cei care au impus reforma agrară și electorală. Evident, forma inițială a propunerilor era mult mai restrânsă, chiar dacă semnificativă în fond, ținând de contextul unei țări înapoiate, aflate la periferia modernității occidentale. În societatea de atunci, era o mare rezistență la schimbare, nu doar între conservatori. Șocul evenimentelor de la începutul secolului XX (răscoala din 1907 și, ulterior, campania din Bulgaria), precum și avansul democratizării în plan european, idei asumate de anumite forțe politice interne (cazul generoșilor socialiști care au trecut în PNL, a lui Constantin Stere în principal), i-au condus pe liderii liberali, Ionel și Vintilă Brătianu în special, la conștientizarea necesității de a refonda comunitatea ca formă de progres pentru România în ansamblul ei.

Iar acest lucru însemna integrarea economică și politică a țăranului, majoritar demografic, factorul esențial din punctul de vedere al muncii în economie / agricultură, baza armatei, dar care suferea o dublă excludere socială și politică. În mod ncesesar, ei gândeau la prealabila ridicare culturală a mediului rural, în sensul școlarității și a înțelegerii lumii moderne, ca suport pentru transformarea țăranului într-un cetățean conștient și un fermier prosper. Cu nuanțe, de la o ideea unei reforme mai limitate (care să nu provoace haos și conflict în societate) la exproprierea totală și vot integral, Take Ionescu și conservatorii democrați, Nicolae Iorga, socialiștii, au sprijinit perspectiva liberală. Adeseori interesat, mulți dintre ei deținând mari proprietari, conservatorii s-au opus, în general, acestor măsuri, considerându-le pripite, nepregătite și neorganice, forțându-se o dată în plus evoluția firească a societății.

A.C. Cuza, partenerul lui Iorga în Partidul Naționalist Democrat, jurist și profesor la Facultatea de Drept a Universității din Iași califica exproprierea drept o metodă violentă împotriva ideii de proprietate. Conservatorii se opuneau și acordării votului universal pentru masa țărănimii, Alexandru Marghiloman propunând votul pe temperamente (dreptul de vot numai pentru știutorii de carte, introducerea votului plural pentru anumite categorii de cetățeni ș.a.).

Războiul și realizarea unirii, cu intrarea pe scena publică a basarabenilor radicalizați de revoluție, a românilor transilvăneni dornici să acceadă social după ani de marginalizare politică și economică în cadrul regatului maghiar și a bucovinenilor, au făcut inactuale nuanțările din dezbaterile politice din Vechiul Regat. Majoritatea oamenilor politici au acceptat, aproape fără împotriviri, lărgirea prevederilor din cele două măsuri față de propunerile inițiale (mai ales suprafața arabilă expropriată), ridicându-se, în cazul reformei agrare, doar problema despăgubirilor față de marii proprietari.

De altfel, intuind noile condiții ale vieții publice, dominate de mutarea accentului de la oraș spre sat și de prezența țăranului ca factor determinant al deciziei în societate, oamenii politici au licitat progresiv pentru o reformare cât mai radicală a comunității. Partidul Muncii, cu Grigore Iunian, M. Carp, Grigore Trancu-Iași ș.a. sau Liga Poporului, condusă de generalul Alexandru Averescu, exprimau tocmai această încercare a vechii clase politice (alături de Averescu erau Constantin Argetoianu și Constantin Garoflid, foști conservatori și opozanți ai reformelor) de a se adapta la realitatea de după război.

Ce consecinţe au generat cele două reforme asupra dezvoltării României? Având în vedere contextual socio-politic în care acestea s-au realizat, în ce măsură consideraţi că au produs un efect asupra românilor?

Istoricul simte un anumit discofort în fața unei astfel de întrebări. El nu se mai găsește în zona argumentelor, ci a opiniilor. În mod evident, reformele au schimbat fața societății românești. Dar, îmi este dificil să spun în ce măsură aceste schimbări au fost pozitive sau negative pentru români. Istoricul are un dezavantaj în raport cu obiectul cercetării, în sensul că el cunoaște evoluțiile ulterioare în raport cu evenimentele sau fenomenele pe care le prezintă. Însă, eu încerc să nu construiesc interpretări a posteriori. Cred că, de altfel, cele două reforme trebuie luate ca fapte istorice și nu plasate într-un registru ideologic, suprainterpretate prin urmare.

În condițiile în care așteptările țăranului român erau uriașe în direcția redistribuirii pământului, mai puțin în ceea ce privește participarea lui la viața politică, elitele timpului au reacționat în această direcție. În ceea ce privește reforma agrară, nu au existat în perioada anterioară studii sistematice privitoare la eficiența noilor proprietăți (majoritatea covârșitoare sub 5 ha), la capacitatea țăranilor de a performa în condițiile lipsei creditelor, a utilajelor moderne, a cunoștințelor necesare, în absența accesului facil la piață. Reforma agrară a avut mai curând un rol social și național. Deținând pământ, țăranul a căpătat un alt statut în societate.

Era un aspect esențial pentru imaginea sa, pentru identitatea sa socială. Pe de altă parte, în Basarabia, Bucovina și Transilvania, românii au părut să fie marii beneficiari ai reformei, deși au fost împroprietăriți și cei deveniți minoritari sub raport etnic. Dar în condițiile în care marii proprietari erau mai ales ruși sau maghiari, aspectul de justiție istorică, de reparare a unei nedreptăți comise împotriva românilor, nu a putut fi evitat. În orice caz, după entuziasmul imediat postbelic, elitele interbelice au dezvoltat prea puține proiecte coerente privitoare la lumea rurală sau politici agrare în adevăratul înțeles al cuvântului.

Împroprietărirea s-a făcut, firesc, doar cu pământ, fără inventar agricol și vite, iar țăranii lucrau pământul într-o manieră primitivă, de subzistență, cu productivități mici, vânzându-și recoltele la prețuri scăzute. Destul de repede, ei au fost nevoiți să facă împrumuturi cu dobânzi mari, cămătărești, generând sărăcire, execuții silite și noi dificultăți pentru guvernanți, nevoiți să intervină cu măsuri de conversiune a datoriilor agricole (în anii ’30).

La rândul ei, reforma electorală a produs puține consecințe pe termen scurt. Noul elector direct avea o înțelegere limitată a vieții publice. Populismul și diverse psihoze (mitul generalului Averescu, psihoza țărănistă sau mitul Maniu la finalul anilor ’20), precum și tendința de a vota cu puterea (zestrea guvernamentală) au caracterizat, într-o oarecare măsură, implicarea și participarea țăranului la alegeri și la viața politică în general. Practicile administrative de controlare a scrutinului s-au perpetuat, falsificând adesea voința electoratului.

Însă această imagine preponderent negativă nu poate fi absolutizată. România devenise după 1918 mult mai meritocratică în raport cu Vechiul Regat. Deținerea de pământ i-a responsabilizat social și mulți dintre țărani și-au construit o situație materială bună. De aici și nostalgia pentru acele timpuri, manifestată mai ales în anii ’90 ai secolului trecut, când bunicii noștri și-au recuperat cu fervoare pământul confiscat de comuniști prin colectivizare.

În același timp, votul a fost și o școală politică, iar țăranul a început să participe tot mai conștient la campania electorală. Zestrea guvernului a diminuat în al doilea deceniu interbelic. Pe de altă parte, actorii publici (guvern, partide, asociații diverse de profil academic sau filantropic) au trebuit să-și focalizeze tot mai mult atenția pe lumea satului românesc, încercând să vină cu soluții pentru rezolvarea diverselor probleme. Finalmente, prin cele două reforme, agrară și electorală, țăranul devenise – poate pentru prima dată – parte a comunității naționale românești.

Materia realizat de Vladimir Adrian Costea

Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *