Uncategorized

Din frame 2, povestea se complica prin simplificare…CAPITOL 2

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 0 Average: 0]

Din frame 2, povestea se complica prin simplificare…

FRAME 2…

Unde eşti copilărie, tu şi inocenţa ta necoaptă,

Unde te ascunzi de mine, de par şi acum un tont,

Îmi strig uneori în vis, când tu dormi în alt ungher,

Îţi strig numele şi trist,

Mă afund în aşternut şi…eter…

Am revenit aşa cum am promis. După incursiunea în prima zi de grădiniţă, detalii aici, revin în lumea prezentă prin puterea subconştientului…Dar înainte de asta trebuie să aduc în lumină câteva personaje ,,cheie,, de care ne vom mai lovi pe parcursul acestor randuri si a caror prezenta nu era programata acum, dar jocul ,,bilelor,, de biliard nu poate fi calculat asa cum pot calcula mutarile intr-un meci de şah. Nu o să sparg acum bariera de pe acele personaje şi nu voi divulga momentan mai mult decât este cazul dar incidentele din ultima perioada mă determină să fac o incursiune în anosta lume a prezentului…M, că despre acest personaj este vorba va apărea în viaţa mea undeva în liceu şi va reapărea în viaţa mea undeva mai târziu cu o lovitură mult mai puternică…A înseamnat ceva şi undeva poate mai înseamnă…Nu despre reminiscenţe vreau să vorbesc acum ci despre faptul că, dacă aşa cum bilele pe masa de biliard sunt pline de culoare sau riguros trasate de linii, tot aşa sunt şi personalităţile creionate şi stigmatizate pe sufletul nostru, pe mintea noastra…Nu inteleg de ce ,,M,, nu intelege ca activitatea de a scrie e un hobby ca si pescuitul sau mersul pe role…Diferenta este ca a scrie nu e doar o activitate ,,extra-curiculara,, e o partea din fiinta ta, asa cum membrele fac parte din corpul tau…Nu pot renunta la scris cum nu pot renunta de buna voie la un braţ…O bila colorata nu se va transforma intr-o bila sparta…De ce unii oameni nu pot intelege ca OAMENII NU SE SCHIMBA…Oamenii se transforma pentru iubiti,iubite, logodnice, sot-sotii sau raman cum sunt dar NU SE  SCHIMBA. Cand spun ca se transforma spun asta ca pe o metamorfozare. Nu e neaparat un proces rau sau bun dar e un PROCES…Cand te transformi devii din ceva in altceva…Poate ca te cheama la fel, poate ca ai aceeasi culoare a ochilor, asta daca nu porti lentile de contact, poate ca iti pastrezi si aceeasi culoare a parului dar tu din rocker de exemplu daca ajungi manelist e o TRANSFORMARE nu e o schimbare. Daca din barbat rebel care iubeste muntele ajungi manager si conduci un AUDI e TRANSFORMARE nu e schimbare. Schimbare inseamna sa schimbi un tricou verde cu unul negru, sau o pereche de blugi cu o alta pereche de blugi…De ce trebuie sa fim unii dintre noi atat de rigurosi cu regulile si sa respingem ceea ce nu intelegem? Mai grav este faptul ca de multe ori, asa zise bilele riguros trasate cu linii vorbesc despre celelalte bile ca fiind ,,PENIBILE,, …Ce e penibil in arta? În literatură? În poezie? În teatru? Putem asocia un termen ce tine de cultul civic de un domeniu fara limite? Cand un pusti de 17 ani se filmeaza in sala de curs cand ramane gol-pusca si pune filmuletzul pe youtube este intr-adevar un gest penibil…Dar daca vorbim despre un film in care tratam degradarea tinerei generatii si aratam astfel de cadre putem vorbi de acel film ca fiind PENIBIL?…Ce e penibil? Putem vorbi de o poezie cu adjective gen: ne place, nu ne place, ne emotioneaza, ne enerveaza, ne da o EMOTIE…A FI PENIBIL nu e o emotie e un act cocgnitiv raportat la societate…Un roman, o poezie, o piesa de teatru NU POATE FI PENIBILA pentru ca nu face parte din registru…Avem opere literare anticalofile, poezii dadaiste, imprecaţii, piese de teatru absurde…DAR NU PENIBILE…Acestea fiind spuse…ma voi deplasa prin OGLINDA mintii undeva prin anii dinainte de Revolutia de la 1989….

[……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….]

– Ce faci? Aşa a sunat întrebarea mea timidă când am văzut-o pe ea…O chema Corina…Avea părul negru şi ochii verzi…cred…Amintirea ei e palidă în lumina acestei oglinzi îmbătrânite de vreme şi timp…M-am uitat la ea, m-am aşezat în faţa ei şi am vrut să îmi împart pacheţul cu parizer din timpul lui Ceaşcă…A refuzat politicos, aşa cum poate refuza o fetiţă de 4 ani cu un radical NU dar mi-a zâmbit aşa, ca un copil iar eu am roşit…aşa…ca un trandafir…

M-am făcut mai mărişor, am înregistrat pentru părinţii mei pe magnetofon câteva piese precum …Unde este Carolina,, şi ,,Sus in deal e o casa,, plus poezia ,,Zdreanta,, între timp a apărut pe lume adusă de Barză şi surioara mea mai mică, Alexandra, alias Aliţa, alias Sandi Belle, alias răsfăţata familiei cu ochii ei verzi de smarald…Şi dacă tot ne apropiem de pasul spre şcoală nu pot trece mai departe fără să descriu un tablou muscelean din timpul serbării de final de grădiniţă…În acel an, că dacă tot e ziua mea pe 23 decembrie, Moş Gerilă de atunci, (Pe timpul lui Ceaşcă nu era Moş Crăciun) mi-a adus un Piticot şi m-am jucat cu surioara mea Georgiana…Surioara mea a trecut prin multe pe lânga mine…Când era mai mică încercam să-i fur biberonul cu lapte pentru că oricum unei fete nu-i trebuie foarte mult la acea vârstă…credeam eu…Ceea ce e şi mai spectaculos e modul în care părinţii mei, şi le mulţumesc din tot sufletul şi le sunt recunoscători descopereau la timp şi nu o lăsau nemâncată…În plus, Georgiana, ca să se facă mare, când era mică mânca numai în braţe la tati şi doar cu ochii pe jucării, pe magneţi de frigider, pe desene…Poate de asta şi-a dezvoltat astăzi spiritul artistic şi din mâinile ei apar tot felul de creaţii de la cercei din pastă modelatoare la quiling şi goblenuri…Tot ea făcea când era mică hăinuţe pentru păpuşi…Dar să facem poza…

[……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….]

[……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….]

-Haideţi, uitaţi-vă aici! Ne spunea fotograful…Eu eram mândru că aveam cravată de pionier roşie şi în spatele meu era o dulceaţă de şoimiţă a patriei, o elevă de clasa I sau mai mare…Lângă mine era Georgiana într-o uniformă portocalie cu aceeaşi cravată roşie şi rochiţă albastră şi…un ghemotoc, cu fes cu ciucuri…Era surioara mea mai mică pe care tati, cu grija lui, o ţinea de o mânuţă iar noi o încurajam să zâmbească la aparat…Până la urmă poza a ieşit iar eu , cu ochii pe cer mă uitam cu emoţie la nori şi mă visam astronaut, blocat probabil pe retină pe o imagine dintr-un almanah din 1989…Dar din acel august lucrurile nu au mai fost la fel…Părinţii m-au ţinut un an acasă aşa că am ajuns în clasa întâi la şapte ani şi jumătate…Diferenţa nu a fost anul peste, ci cum a trecut acel an peste…Decembrie 1989…Dar asta în rândurile care vin…Deocamdată să mai rămânem puţin în copilăria din perioada lui Ceaşcă cu o piesă celebră…

 

0 thoughts on “Din frame 2, povestea se complica prin simplificare…CAPITOL 2”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *