Atelier de Idei, Creatii, Idei cu emotii

Albastru spart – In Memoriam Nichita Stanescu

Spread the love
Our Score
Our Reader Score
[Total: 1 Average: 5]

Tu știi Nichita că ai plecat spre vis,

Mai devreme cu zece zile să mă nasc eu?

Eu am căutat lumina cu mânuțele mele de pisoi speriat,

iar tu deja împărțeai versuri cu Sf. Petru.

N-am apucat să te cunosc,

Că pe unde umblai tu,

eu eram total nenăscut și neplanificat.

Și ochii tăi de un albastru spart,

în mii de versuri și emoții,

în mii de colțuri sfărâmate de cercuri,

pătrate, cuburi și hexagoane,

m-au urmărit ulterior

adiacent și nepăsător,

furtiv și inerent,

parcă mă căutai să-mi spui ceva.

Nu te-am cunoscut Nichita,

dar când ți-am văzut târziu ochii precum albastru spart,

tu ascuns printre emoții, umbre, printre

priviri și penumbre,

și am auzit șoapta din glasul tău molcom, ancestral de romantic,

Parcă s-a săpat în mine până în ADN o memorie evergreen.

Ești prin Ceruri la poezii și versuri de 36 de ani,

Eu pe aici pe Pământ sunt reflecția ta într-o oglindă imuabilă,

O imagine un pic întârziată, cam zece zile,

Dar când închid ochii simt cum te răsfrângi,

Simt cum râzi, cum plângi…

Pe curând Nichita,

Și într-o zi, când o să ajung pe la tine,

Să-mi păstrezi un loc lângă poezia ta,

Dacă nu merit un vers, măcar un punct…de suspensie.

Autor tablou/fotografie: Paul Mecet

1 thought on “Albastru spart – In Memoriam Nichita Stanescu”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *